Bobby Fischer, povestea unui geniu rebel intrat de zece ani in legenda

Bobby Fischer, povestea unui geniu rebel intrat de zece ani in legenda S-au implinit anul acesta zece ani de cand dintre noi a mai plecat un geniu. Unii au spus despre el ca ar fi fost (putin) nebun; adevarul este ca a fost si nebun si cal si turn si regina si pion si rege. Regele, pentru totdeauna, al sahului: Robert James (Bobby) Fischer.
Bobby Fischer s-a nascut la Chicago in 1943 si, daca e sa-i rezumam viata, putem spune ca a jucat sah. Atat. 

A castigat tot ce se putea castiga in Statele Unite, apoi la turneele internationale la care a participat, iar in anul 1972 a devenit, dupa un sir de meciuri in care si-a pulverizat adversarii, challenger la titlul mondial.

La vremea aceea, sahul mondial era dominat autoritar de jucatorii sovietici. Pentru regimul comunist din URSS sahul devenise unul dintre principalele instrumente de propaganda: sahul era despre viziune, despre luciditate, despre ordine, despre inteligenta, despre abilitatea de a lua cele mai bune decizii, despre gandirea in perspectiva. La fel ca si comunismul, nu-i asa? Suprematia mondiala in sah nu facea decat sa demonstreze lumii intregi suprematia regimului comunist.

In 1972, finala pentru titlul mondial la sah s-a disputat intre 11 iulie si 3 septembrie, in capitala Islandei, la Reykjavik. Campionul mondial en titre, rusul Bors Spasski, avea misiunea sa-l cuminteasca si sa-i bage mintile in cap tanarului jucator american.

Pentru a fi siguri ca asa se vor petrece lucrurile, sovieticii au "debarcat" in Islanda, pe langa campionul mondial, si un "batalion" de analisti, care sa-l ajute pe acesta la momentul intreruperii partidelor. Echipa rosie parea si se credea a fi invincibila.

URSS avea mare nevoie de aceasta victorie, ca sa faca uitata umilinta din finala Campionatului European de fotbal din 18 iunie, acelasi an, cand pierduse cu 3-0 meciul cu super-motivata (din ratiuni mai degraba extrasportive) Republica Federala Germana.

Finala de la Reykjavik a starnit un urias interes  inclusiv in Republica Socialista Romania, incat in principalele ziare ale vremii erau publicate, zilnic, rezumatele meciurilor sau, dupa caz, pozitiile in care se ajunsese la intreruperea unor partide. A fost infruntarea secolului: niciun alt meci de sah, niciodata pana atunci si nici de atunci incolo, nu a mai starnit un asemenea interes si nu a fost atat de mediatizat in intreaga lume.

Meciul a inceput la 11 iulie 1972 si a durat o luna si jumatate. Prima partida a fost castigata de Spasski. Parea ca pentru jucatorul sovietic disputa va fi un "galop de sanatate" catre un nou titlu mondial.
 
Toata lumea astepta acum partida a doua, a doua umilinta pentru insolentul american.
 
Dar, spre stupoarea generala, Fischer nu s-a prezentat la al doilea meci, asa ca scorul a devenit 2-0 pentru sovietic. Parea un handicap imposibil de surmontat, cu atat mai mult cu cat, la final, in caz de egalitate, detinatorul titlului era in drept sa si-l pastreze.
 
Ce a urmat a fost istorie: Fischer a dat cu Spasski si cu toata echipa lui de analisti de toti peretii sahului si i-a zdrobit. Scor final: 12,5-8,5 pentru american care, au spus cei avizati, a mutat asa cum nimeni nu mai mutase vreodata. Nicio partida din istoria sahului nu oferea solutii la miscarile lui.
 
Asadar, delir. Mai putin in URSS, unde sahul, cum am spus, era considerat un foarte important instrument de propaganda, care trebuia sa pecetluiasca superioritatea intelectuala a omului comunist. 25 de ani de dominatie sovietica in sah fusesera anihilati la Reykjavik.
 
La intoarcerea in tara, bietul Spasski abia a scapat sa nu fie acuzat ca este "dusman al poporului". Sicanat si ostracizat de regim, a fost pana la urma nevoit sa se refugieze in Franta, tara care i-a acordat si cetatenia.

In 1975, Bobby Fisher ar fi trebuit sa-si apere titlul mondial in fata unui alt sahist sovietic: Anatoli Karpov. Dar Fisher era un geniu si era constient de asta. Iar un geniu nu face proba genialitatii de doua ori. Nu mai avea nimic de demonstrat nici sie insusi, nici lumii. Asadar, americanul nu s-a prezentat la meci, iar titlul i-a revenit, fara glorie si fara lupta, lui Karpov, iar sovieticii au mai incasat o palma, pe celalalt obraz, poate chiar mai usturatoare decat prima.

Fischer nu a mai participat la nicio competitie oficiala vreme de 20 de ani. Asta pana in 1992 cand, pentru a sfida imixtiunea NATO, in frunte cu Statele Unite, in fosta Iugoslavie, l-a invitat pe fostul sau adversar, acelasi Spasski, pentru un meci ostentativ, tocmai in Iugoslavia, tara aflata in plina blocada internationala.

Din pricina acestui gest a devenit persona non grata in SUA (asemenea lui Muhammad Ali cand a refuzat sa se inroleze si sa lupte in Vietnam).

Spasski a acceptat provocarea si, la fel ca in roman, dupa 20 de ani, cei doi s-au asezat din nou, fata in fata, de o parte si de alta a tablei cu 64 de patrate.

De data aceasta, la cererea lui Fischer, remizele nu au fost luate in calcul - au fost contabilizate doar victoriile. Cel ce avea sa ajunga primul la 10 victorii avea sa fie declarat castigator. Meciul s-a intins pe durata a 30 de partide si s-a incheiat cu scorul final de 10-5 pentru Fischer.

Hartuit de autoritatile americane, Fischer a bantuit incolo si incoace prin lume, pana in 2005, cand a solicitat si a primit cetatenie in tara unde devenise campion mondial, ducand, prin jocul sau, sahul la un cu totul alt nivel decat cel de pana atunci: Islanda.

Trei ani mai tarziu, cel mai mare sahist al tuturor timpurilor, geniul razvratit Bobby Fischer avea sa se stinga din viata, la resedinta sa din Reykjavik. Iar Islanda i-a oferit si ultimul lucru de care mai avea nevoie pe lumea aceasta: locul de veci.

Post Scriptum

Un film care spune povestea lui Bobby Fischer si care merita vazut: "Pawn Sacrifice", in regia lui Edward Zwick, cu Tobey Maguire in rolul principal. 

Sursa foto: pexels.com