Editorial Florin Campeanu: Alo, Angela?
angela merkelalexis tsiprasgreciagermaniadespagubirirazboi
Doua "curente" sunt capitale in ceea ce priveste procesul electoral, oriunde in lume. Unul vine de la Est: "nu conteaza cine voteaza, conteaza cine numara voturile". Al doilea, de la Vest: "cine promite mai mult, acela castiga". Premierul Alexis Tsipras, a castigat alegerile parlamentare in Grecia la inceputul anului, punandu-se in fruntea partidului Syriza (stanga radicala). Lozul castigator? Gata cu austeritatea! De cum am castigat noi, va curge numai lapte si miere. Sau, dupa caz, ulei de masline si ouzo...
Doar ca, odata instalat in cabinetul sau de prim ministru, domnul Tsipras s-a trezit cu o vizita din partea lui Dimitris Mardas, adjunctul ministrului grec de finante.
Nota: dialogurile sunt fictive.
"Sefule, imi esti ca un frate, nici nu stiu cum sa-ti spun...". "Spune direct, nu ma lua pe dupa maslin!". "Sefule, e nasol rau. Nu avem bani sa platim nimic!". "Cum adica, nimic?". "Pai nimic. Salarii la judecatori, politisti, profesori, medici, functionari. Nimic. Mai avem si datorii prin toata lumea...". "Hmmm, de unde putem face rapid rost de niste bani?". "Nu ne mai da nimeni, se uita la noi ca la ciumati, ca nu am respectat niste chestii pe care ne-au fortat sa le semnam ca sa ne dea bani...". "Perimene", zice Tsipras, (trad. asteapta) "ca o sun pe Angela!"
"Angela? Buna, sunt al tau freund (trad. prieten), Alexis!". "Buna, Alexis, ce faci?". "Angela, nu prea bine. Stiu ca esti ocupata, asa ca o sa fiu direct! Am nevoie urgent de niste bani sa platesc pe aici una-alta, ca se rascoala masele...". "Alexis, stii bine ca tara ta este pentru noi un prieten de nadejde, un partener strategic serios. Am o linie de credit care asteapta doar semnatura mea. Iar tu trebuie sa anunti masurile acelea de reforma pe care le-am discutat cand ai fost la Berlin". "Angela, meine liebe, ma omori cu zile. Cum sa aplic eu masurile alea nepopulare cand abia am castigat alegerile? Sunt ca un surfer pe val, merg pana la capat, iar tu imi ceri sa ma scufund si sa ma lupt cu rechinii. Nu se poate, Angela. Nu se poate!". "O zi buna, Alexis." (se aude un clanc, semn ca Angela a inchis telefonul).
"Dimitris, Angela ne-a dat praful de pe toba, ca sa nu ma exprim si mai plastic, cum am auzit eu la niste baieti de prin Rahova...". "Cine e Rahova, sefule?". "Nu conteaza, Dimitris, nu conteaza, un fel de Manhattan. Nu incetezi sa ma uimesti cu ignoranta ta... Ce facem?". "Pai, sefule, stii ca am mai vorbit despre datoria de razboi, am facut si o comisie parlamentara...". "Haide ma, ca esti genial! De aia te-am pus ministru de finante! Gata, cat a calculat curtea noastra de conturi, vreo 278,7 miliarde de euro, nu-i asa?". Dimitris Mardas, putin emotionat ca tocmai a fost laudat: "Da, sefule, atat are sa ne dea Germania pentru perioada 1941 - 1944!"
"Ja, klar! Putzig!"
"Alo, Angela?". "Da, Alexis! Deschid televizorul? Anunti masurile de austeritate? Semnez linia de credit?". "Ba bine ca nu! Nu am nevoie de nici un credit. Noua sa ne dai - citeste de pe o hartiuta - 278,7 miliarde de euro, drept despagubiri de razboi pentru perioada in care tara a fost ocupata de armata germana intre 1941 si 1944". "Alexis, stai numai putin, ca sunt in sedinta cu ministrii mei. Vreau sa te pun pe speaker. Poti repeta, te rog?". Alexis repeta. 5 secunde de liniste, o eternitate. Apoi, din piepturile a 20 de barbti si femei obisnuiti sa bea cate 7-8 beri la Oktoberfest se aude un: "Ja, klar! Putzig!" (trad. Da, sigur. Tipul e dragut!). Apoi se pun toti pe un ras molipsitor. Se rade vreo trei minute, dupa care convorbirea se intrerupe. Alexis e confuz. Incearca sa sune, dar o voce metalica ii spune: "Abonatul Angela Merkel nu poate fi contactat."
Alexis se inverzeste. "Ce a zis, sefule?", intreaba Dimitris. "A zis ca se gandeste...". Si cere sa nu fie deranjat o ora.
Din bruma de istorie folositoare pe care am invatat-o (nu fantasmagoriile comuniste despre cum am fost noi aproape de a ajunge stapanii lumii), stiu ca la finalul fiecarui razboi se semneaza un tratat de pace. Toate statele beligerante se aseaza la masa si se impart in doua categorii: invingatori si invinsi. Invingatorii stabilesc conditiile semnarii tratatului, iar invinsii semneaza. Odata semnat, gata. S-a terminat. Nu mai poate veni nimeni sa spuna: "Aoleu, am uitat de cele doua tancuri distruse joi seara de racheta aia ratacita...". Gata, ai semnat, ai primit ce ti-ai dorit si ai renuntat, poate, la ceea ce nu ti se parea folositor. Tot dupa razboi, se stabilesc sferele de influente unde Grecia a avut un mare noroc, scapand la mustata de mana lunga a lui Stalin care s-a multumit cu... Romania. De aceea elenii au acum autostrazi si oferte all inclusive...
Despagubiri pentru Sarmisegetuza
Conferinta de pace de la Paris a durat din iulie pana in octombrie, 1946. Pe 10 februarie 1947, s-a semnat un document care a consfintit incheierea tuturor ostilitatilor, inclusiv de natura comerciala. Un amanunt extrem de interesant. Statele semnatare de partea invingatorilor au fost: Marea Britanie, Franta, Uniunea Sovietica, Polonia, Grecia, Iugoslavia, Cehoslovacia si Statele Unite ale Americii. De partea invinsilor au semnat: Germania, Japonia, Italia, Romania, Ungaria, Bulgaria, Finlanda si Slovacia. In aceste conditii, ca stat invingator, daca Grecia avea ceva de spus, trebuia sa o faca atunci.
Extrapoland cererea premierului Alexis Tsipras, indienii de pe coasta de Est a SUA, cati or mai fi ramas, ar trebui sa le ceara despagubiri urmasilor vikingilor (suedezi, norvegieni si danezi - in principal). Asta pentru ca, intr-un raid facut cu trei canoe, vikingii condusi de Thorfinn Karlsefni, acum peste 1.000 de ani, au distrus patru oale de lut, doua pipe ale pacii si o masca de vrajitor. Cu tot cu dobanzi, suma totala ajunge azi la, sa zicem, 450 milioane de dolari. Unde mai pui ca una din cele doua pipe era favorita sefului de trib...
La fel, vietnamezii pot sa le ceara americanilor cateva mii de hectare de padure drept despagubire pentru incendiile provocate de napalm in razboiul de trista amintire. Chinezii pot sa-i traga la raspundere pe mongoli pentru ca Ginghis Han a facut ravagii pe la 1220, distrugand sute de cetati si portiuni insemnate din Marele Zid Chinezesc.
Rusii pot sa le trimita francezilor o nota de plata umflata, adusa la zi cu inflatia, pentru ca Napoleon, atunci cand a incercat sa atace Moscova, in 1812, nu a platit cazarea si masa la hotel... Nu mai spun de plata altor servicii care atunci, la fel ca si acum, erau extrem de populare in zona... Josephine de Beauharnais era departe, la aproape 3.000 de kilometri, inca facea inventarul la ce adusese sotul din expeditia in Egipt...
Si, ca sa ma apropii de final, romanii ar trebui sa le ceara despagubiri semnificative italienilor pentru ca au produs stricaciuni majore cetatii de la Sarmisegetuza. Corect, nu ei, ci romanii, dar ei sunt urmasii romanilor, deci... sa plateasca! In timp ce locuitorii Romei fac o caruta de bani cu biletele de acces in Colosseum (intr-o stare acceptabila) si vizitele la columna lui Traian, noi nu putem incasa decat preturi simbolice de la turisti pentru ca obiectivul nostru turistic a fost vandalizat de ostasii lui Traian care, se spune, au tras niste chefuri monstruoase in locatie. La fel, trebuie sa le cerem turcilor despagubiri pentru toate razboaiele cand ne-am otravit fantanile si am parjolit holdele. La preturile cerealelor de azi, scoatem bani frumosi, asta daca nu se baga vreun intermediar... Cum adica ne-am dat foc singuri la grane si nu trebuie sa primim nimic? Asta se numeste curaj! Asta era tactica geniala de aparare! La fel, toate birurile platite la Stambul. Cum adica pe majoritatea le-am platit de bunavoie, iar o parte din ele erau spagi ca sa fie schimbat domnitorul din Tara Romaneasca sau Moldova? Haideti ca puneti deja prea multe intrebari. Nu stiti istorie!
Oameni buni, exista o vorba in batrini: "ce a fost, a fost". Nu putem sa-i facem raspunzatori pe germanii de azi pentru atrocitatile comise de regimul nazist. La fel cum nu poti sa spui despre Hollande ca i-a taiat capul lui Ludovic al XVI-a in timpul Revolutiei Franceze pentru a ajunge el presedinte. Aceste lucruri sunt niste aberatii inimaginabile!
Istoria s-a scris, putine lucruri au ramas cu adevarat nerezolvate. Treaba asta cu despagubirile pare destul de rezolvata. Desi, la cate lucruri s-au intamplat in ultima vreme, nu m-ar mira ca un tribunal sa decida plata celor 278,7 miliarde de euro...
Pana atunci, insa, grecii ar trebui sa iasa din visare si sa puna mana serios pe treaba. Pentru ca intre salariile neplatite, sutele de milioane de euro, daca nu miliarde, datorie pe la vreo 10-12 tari si primirea despagubirii de razboi de la Germania, este exact diferenta dintre realitate si inchipuire...
RSS Flux RSS 2.0
Sitemap XML