Editorial - Specialitatea casei: branza buna in burduf de caine

Editorial - Specialitatea casei: branza buna in burduf de caine branzacapitalrestaurant


In acest sfarsit de saptamana, norocul a imbracat forma unei vremi superbe de toamna si a dat peste Bucuresti. Foarte frumos sfarsit de octombrie, cu frunze ingalbenind si pierind fiecare pe limba/nuanta ei, cazandu-ti la picioare ca pescarusii ramasi fara tarm.

Trecand de la stilul unei compuneri de clasa a treia la unul de clasa a sasea, macar vreme frumoasa sa avem ca vremurile tulburi, agitate ne-au ajuns la os ca reumatismul. Prin urmare, a sta in casa ar fi fost pacat capital. Pentru cine a batut/batatorit de mai multe ori fiecare centimetru de Herestrau, Cismigiu si IOR (mai nou i se spune "Alexandru Ioan Cuza"), suna bine un fel de iesire din Bucuresti pana la o cunoscuta si apropiata localitate. Mogosoaia, de exemplu.

Multi sunt bucurestenii si nu numai ei care au vazut Palatul Mogosoaia numai in reclame si pictoriale. Asadar, nu tu ploaie, nu tu vant ci soare si vreo 14 kilometri de trafic rezonabil. Complexul in care este palatul arata bine, cu tot cu muzeul la intrarea in care primesti, o data cu biletul, "sosoni" de panza. Cat se poate de buna masura. Dupa vizita, un lac calm si cald precum cada de baie si o gradina in care era "coada" la… pictoriale, prin tufisuri si firide insinuandu-se manechine si fotografi de reviste colorate.

Cu sau fara liniste, cu sau fara pace sau aer curat, tot ti se face foame ca deh, asa-s concepute mai toate fiintele. Asa ca intri in primul si singurul local, cu pretentii de restaurant, din incinta complexului. Nu arata deloc rau, e incalzit exact cat trebuie si are mese si scaune nefacand nota discordanta cu Brancoveanu. Dar asa cum bacteriile strica mancarea, asa-ti strica unicul chelner cheful, pofta. Desi are inspre 50 de ani, nu a invatat lectia de "buna ziua" si, in loc sa te pofteasca la o masa, te intreaba aproape rastit daca vrei sa mananci sau sa bei. De parca restaurantele ar fi ca pensioanele: unele numai pentru fete si altele pentru baieti. Optam pentru… mixt si ne asezam.

E posibil sa simti simultan doua goluri in stomac? Da, unul provocat de foame si celalat de preturile unui meniu din care paginile tind sa se desprinda ca frunzele sus pomenite. Comanda soseste dupa vreo juma’ de ora si este la fel de rece ca primirea facuta de chelner. Sunt (ne)sanse mari sa fi fost scoasa din refrigerator si nu din cuptor. Nu numai chelnerul este unic ci si oliviera transferata de la o masa la alta. Pe langa oliviera, ne este adus si “sosul de usturoi” figurand in meniu. Numai ca sosul este prizonierul unei sticle de plastic purtatoare de marca de fast-food. Ca tot veni vorba, fata de mancarea de ne-o aduse asta, cea de la fast-food avea gust de... haute gastronomie. Asta era mai fada ca o gluma nesarata, mai terna decat culorile unui pulover uzat, mai insipida ca declaratiile unui politician...

Mare pacat de spatiul in care se afla restaurantul. Pacat ca locurile care merita vizitate sunt deservite, de cele mai multe ori, de personaje certate cu bunul simt mai rau decat Capulet cu Montague, neinstruite, neprofesioniste, needucate. Pacat ca multe dintre aceste locuri isi pot trece in meniu, ca specialitate a casei, branza buna pusa in burduf de caine...

Alexandra Stanescu