Editorial: "Filantropica", adjectiv(e)

Editorial: Filantropica, adjectiv(e) filmfilantropica

                                    "Filantropica", adjectiv(e)

Filmul "Filantropica", scris, ilustrat muzical si regizat de Nae Caranfil nu a fost acoperit de premii. Cu toate acestea, merita un lung sir de adjective laudative, multi considerandu-l cel mai bun film romanesc turnat vreodata. De ce? Probabil pentru ca este cel mai… neromanesc film romanesc.

Caci, in multe dintre peliculele noastre, regizorii isi uda pana la piele spectatorii cu apa batuta in piua, altii umplu sala cu gramezi de frunze taiate la caini, iar anumite filme trag mata de coada si nici macar mieunatul bietului animal nu trezeste prea multi spectatori din somn.

Timpii morti din filmele romanesti sunt intrecuti ca numar numai de victimele de pe campurile de batalie “insamantate” de Sergiu Nicolaescu, in ale carui filme, descarcarea unei flinte la Smardan suna exact cu a revolverului comisarului Moldovan.

In cele mai multe pelicule romanesti, scene intregi nu spun absolut nimic. Doua minute ii ia unui personaj ca sa se dea jos din pat; 30 de secunde ca sa-si puna papucii; alte 30 ca sa bea un pahar cu apa si mult mai mult sa se duca la baie… Foooarte… interesant! Si florile cresc mai repede si peretii se scorojesc mai iute. Tacerile sunt mai lungi ca zilele de post si nu contribuie la mesajul pe care se chinuieste sa-l transmita filmul. Pelicula este pur si simplu impresionata degeaba. Taiata la montaj, oricare dintre scenele… descriptive (cica!) nu ar afecta cu nimic… asa-zisul fir epic. Pur si simplu cadrele sunt bagate “la metru” numai ca sa aiba regizorul material de-un lung metraj.

"Filantropica" nu este absolut nimic din toate acestea! Actiunea, camera, actorii nu stau o clipa. Fiecare cadru spune ceva. Fiecare replica este atat de bine scrisa incat devine memorabila. “Filantropica” are umor, sarcasm, ironie, vana, sange; totul este viu, totul comunica, spune, striga ceva. Totul impresioneaza, uimeste, amuza, da de gandit, dezgheata minti si constiinte. In afara de asta, fara scurtele referiri spatiale si temporale la Romania, actiunea ar putea avea loc oriunde. Este…  clasica.

Cersetorie si escroci exista, de mii de ani, oriunde pe lumea asta. Baiatul sarac aspirand la o femeie peste posibilitatile lui suna arhicunoscut din Lesotho pana-n Norvegia. Cuplul de pensionari - el senilizat de tanar si ea docila lui servitoare - exista de la Vladivostok pana-n Albuquerque.

"Filantropica" nu coloreaza local ci universal chiar daca intentia era sa arate "realitatile romanesti". Din fericire, exista realitati locale care se pupa pe gura cu cele universale. Povestea s-ar fi putut petrece oriunde. Ce alt film romanesc este in stare sa dea senzatia asta?

Poate "Politist, adjectiv" care fu desemnat marele castigator al galei Premiilor Gopo 2010, cu nu mai putin de sase trofee adjudecate din zece nominalizari, inclusiv cele pentru cea mai buna regie si cel mai bun film. Evident, romanesc. Caci, daca "Filantropica" s-a smuls violent din tipicul mioritico-carpatin (are si cacofonia rostul ei!), “Politist, adjectiv” este probabil cel mai romanesc film facut vreodata.

Sapte minute, la inceput, nu e niciun dialog, nimic… E o… urmarire… pe care putea sa o conceapa/filmeze/regizeze orice pusti cu o camera de telefon… Intregul film este un mare timp mort. Vreo cinci minute, personajul principal mananca, in timp ce nevasta-sa asculta obsedant o melodie… Si… pentru scena asta s-au mai tras si… duble!!! Culmea cinematografiei! Iar actorul principal mai are si diabet si zicea ca i-a venit rau de la cat a mancat, ca l-a pus regizoru’ ca sa aiba din ce duble sa aleaga.

Tot filmul iti lasa impresia ca regizorul ne confunda cu spectatorii fratilor Lumiere. Adica, iata… asa arata pe pelicula un om care mananca! Asa arata un om care se plimba pe holurile unei cladiri! Macar fratii Lumiere au avut atata inteligenta (evident!) incat sa proiecteze un film spectaculos, din prima. Adica, normal ca, daca nu ai mai vazut vreodata imagini in miscare, e… super-tare si iti vine sa te ridici de pe scaun cand vezi un tren venind spre tine. La filmu’ lu’ Porumboiu, iti vine sa te ridici de pe scaun si sa te asezi pe altul si pe altul pana la iesirea din sala. Oricum, cand si daca te mai intorci, sunt sanse mari sa nu-ti mai gasesti vecinul de fotoliu dar, pe ecran, desi nu e stop cadru, actorul este exact unde l-ai lasat. Iti vine sa-l intrebi pe regizor daca, in momentul in care striga “Actiune!”, nu sesiza contradictia in termeni.

Doua ore puteau fi rezumate intr-o fraza de 30 de secunde: un politist are oarecari mustrari de constiinta ca ar trebui sa aresteze un pusti care fumeaza hasis dar, in cele din urma, este convins de seful sau sa redevina un rece instrument al legii. Cat a luat sa spui asta? De ce sa mai faci un film? E ca si cand ai citi o carte care are tiparit, undeva la mijloc, acest mesaj iar restul paginilor sunt netiparite… Geniala idee, nu?

Cei care privesc filmul cu politistul ca pe o mare… chestie, ar trebui sa-si aminteasca - cinefili fiind ei - de secventa din “Idiocracy” cand este descris cel mai bun film din anul 2500 care se intitula “Ass”. Acesta dura 90 de minte, timp in care, pe ecranul panoramic, singurul “personaj”, este un… dos uman care, din cand in cand, da din fese, fapt care starneste amuzamentul teribil al publicului. In acel an, “Ass” castigase toate premiile Oscar, inclusiv pe cel pentru scenariu…

Alexandra Stanescu