Europa depinde de gazul rusesc, desi are rezerve impresionante de gaz de sist

Europa depinde de gazul rusesc, desi are rezerve impresionante de gaz de sist gaz de sistresurse energeticegaz rusesc

Gazul de sist este un gaz natural prins in roci aflate la cativa kilometri adancime, intr-un mediu dur si greu de abordat. Din acest motiv tehnologia folosita la extragerea lui este una speciala si presupune forarea unor puturi in care se injecteaza sub presiune un amestec de apa, nisip si aditivi chimici. Acest amestec sparge rocile si duce la eliberarea gazului, care este apoi colectat. Tehnologia aceasta, numita fracturare hidraulica, este insa una foarte controversata.
Se estimeaza ca subsolul Europei gazduieste cca 35.000 de miliarde de metri cubi de gaz de sist si e clar ca exploatarea acestei cantitati ar fi o solutie pentru reducerea dependentei de gazul din Rusia. Doar ca fracturarea hidraulica, singura tehnologie utilizata pe scara larga pentru extragerea gazelor de sist, ridica probleme deloc de neglijat.

In primul rand, aditivii folositi contin cca 600 de substante chimice, dintre care unele sunt cancerigene. Plus ca intervin apoi si consumul mare de apa, contaminarea panzei freatice si producerea de cutremure mici de suprafata – argumente puternice, care au dus deja la interzicerea acestei metode de extractie in tari ca Franta, Irlanda si Bulgaria.

Totusi, lucrurile nu au cum sa se opreasca aici si asta deoarece exista exemplul de succes al SUA, o tara care detine rezerve de gaz de sist estimate la 24.400 de miliarde de metri cubi si care le exploateaza bine-mersi. (Ca o paranteza, e si logic ca exploatarea acestor rezerve sa fie o prioritate de prim rang pentru autoritatile americane, dat fiind ca ele sunt suficiente pentru asigurarea necesarului de consum pe urmatorii 100 de ani,  ca sa nu mai mentionam si avantajele indirecte: crearea a cca 1,6 milioane de locuri de munca sau diminuarea cu cca 2.000 $/an a facturii de gaze pentru fiecare familie din SUA.)

Ingrijorari privind riscurile fracturarii hidraulice, enumerate mai sus, au aparut si in SUA, dar specialistii americani s-au grabit sa le combata. Ei au explicat ca cele mai mari probleme nu sunt legate de tehnologia in sine, ci de neglijentele in aplicarea acesteia (nu e cazul in SUA, desigur!), si ca volumul de apa consumat este mic in raport cu cel consumat in agricultura, minerit sau in siturile industriale. Forarea unui put de extractie a gazelor de sist necesita cca 15 milioane de litri de apa, o cantitate similara cu cea folosita pentru irigarea timp de 2-3 saptamani a unui teren profesionist de golf.

Ca urmare, obiectiile unora dintre statele europene - spun aceiasi specialisti americani - n-ar trebui sa se lege de tehnologie, ci, poate, de faptul ca succesul SUA nu poate fi copiat prea usor. Si asta din mai multe motive:

• structura geologica a batranului continent este mai putin favorabila acestor exploatari. Depozitele de gaze de sist de aici se afla la adancimi mai mari, iar asta inseamna mai multe puturi de extractie, un volum imens de apa si costuri sensibil mai ridicate;

• Europa occidentala are o densitate a populatiei mult mai mare decat America de Nord, astfel incat opozitia fata de acest sector poate fi mai puternica;

• in SUA, drepturile pentru rezervele minerale din subsol apartin proprietarului terenului, in timp ce in Europa ele apartin de regula Statului, ceea ce face ca permisele de forare sa se obtina mai greu;

• Statele Unite au o experienta indelungata in exploatarea titeiului si a gazelor naturale, concretizata in crearea unei industrii uriase si foarte competitive de servicii petroliere. Europa nu dispune nici de know-how-ul si nici de echipamentele SUA, iar costurile cu greu vor ajunge sa scada la nivelul celor din SUA. Un singur put de gaze de sist din Europa poate costa pana la 14 milioane $, de 3,5 ori mai mult decat unul american, potrivit unei estimari a Deutsche Bank;

• in fine, industria extractiva a SUA beneficiaza de reglementari de mediu mai putine si mai prietenoase decat cea europeana.

Concluzia? Gazele de sist sunt deja o solutie miraculoasa pentru SUA, dar discutabila pentru Europa. O solutie discutabila, dar care nu trebuie abandonata. Dependenta masiva de importurile de gaz rusesc face ca valorificarea gazelor de sist sa reprezinte pentru cele mai multe tari europene o modalitate atractiva de asigurare a necesarului pe viitor.

Cu exceptia Norvegiei, toate celelalte state sunt importatoare nete de gaze naturale, iar asta inseamna ca dezvoltarea resurselor de gaze neconventionale ar imbunatati considerabil securitatea aprovizionarii viitoare. Doar ca aceasta dezvoltare necesita un sprijin politic substantial, care pana acum s-a manifestat doar sporadic.