Cea mai mare investitie romaneasca din toate timpurile

Cea mai mare investitie romaneasca din toate timpurile canalul dunare marea neagraceausescucomunism

Este vorba despre canalul Dunare-Marea Neagra, o constructie megalomanica si de o rentabilitate indoielnica, al carei mare merit este ca, prin lungimea sa de 64,4 km, se situeaza pe locul 3 in lume dupa Suez (192 km) si Panama (77 km). E-adevarat, canalul scurteaza drumul spre portul Constanta cu cca 400 km, dar problema e ca nu reuseste totusi sa atraga suficient trafic naval si, implicit, nici venituri din taxe. Se apreciaza ca in ritmul actual al incasarilor investitia va fi recuperata in 600 de ani.
Multi cred ca ideea acestui canal este una 100% comunista, dar adevarul e ca primele planuri pentru un al patrulea brat (artificial) al Dunarii dateaza din 1837, cand Dobrogea mai facea inca parte din Imperiul Otoman. Apoi, dupa Razboiul de Independenta, ideea a revenit in actualitate, dar regele Carol I a considerat ca lucrarea depaseste posibilitatile tehnice si materiale ale tarii si nu a dorit sa se implice in acest proiect. Mai tarziu si Carol al II-lea a fost interesat de aceasta idee, dar criza economica si inceputul celui de-al doilea razboi mondial au dus la abandonarea ei.

Cel care a luat pana la urma decizia demararii lucrarilor a fost Stalin. In cadrul unei intalniri cu Gheorghiu-Dej la Moscova, in 1948, el a scos o harta pe care era marcat traseul viitorului canal, intre localitatile Cernavoda si Navodari, si a spus ca acesta ar fi o solutie pentru un transport comercial mai eficient pe Dunare. (Ceea ce nu spunea insa Stalin era ca acest canal ar fi asigurat si un acces mai facil al navelor militare sovietice spre cursul superior al Dunarii in eventualitatea unui conflict cu Iugoslavia rebelului Tito).

Degeaba a incercat Gheorghiu-Dej sa explice ca Romania nu este pregatita pentru o asemenea lucrare, ca nu dispune nici de bani, nici de utilaje, nici de oameni pentru a realiza asa ceva. Stalin a insistat:”Fondurile vor fi gasite daca tovarasii romani vor sa realizeze o lucrare asa de mareata. Uniunea Sovietica va livra utilajele de excavatie si mijloacele de transport necesare, iar pentru forta de munca ii aduni la un loc pe burghezi, scapi de grija lor si faci si o treaba.”

Astfel s-a intors delegatia romana de la Moscova “improprietarita” cu o harta pe care era trasat drumul viitorului canal Dunare-Marea Neagra. Iar ziarele si radioul au facut cunoscuta poporului vestea cea mare a noului proiect, fara sa spuna bineinteles a cui fusese ideea geniala. In perioada urmatoare, convoaie intregi de detinuti “burghezi” au inceput sa curga dinspre inchisorile si centrele de reeducare spre santierul din Dobrogea – aproape 20.000 de oameni, reprezentand cam o treime din numarul total de muncitori angrenati in acei ani in proiect. Restul erau detinuti de drept comun si militari.

Lucrarile au fost demarate in 1950 si, pana in 1953, la moartea lui Stalin, inghitisera deja o mare parte din venitul national. Si nu numai venitul national, ci si vieti omenesti. La canal era vorba de robie in cel mai strict sens al cuvantului, era vorba de o uriasa suferinta umana soldata cu mii de morti. Iata o marturie a unui fost detinut politic care a trait calvarul din acei ani:

“Rostul arestarilor din acea perioada nu era acela de a scoate din circuitul civic niste oameni indezirabili, ci era acela de a extermina. In afara cordonului format de securisti si a gardianului care insotea fiecare cordon, fiecare brigada era condusa de un brigadier, care era unul dintre cei mai feroce criminali. Acest brigadier nu era niciodata lipsit de o coada de lopata. Ne obligau sa sapam cate 4 metri cubi pe zi, iar cine nu reusea nu primea de mancare. Ritmul era infernal, nu puteai sa schitezi nici gestul sa iti stergi de pe frunte sudoarea care iti intra in ochi.. „Da-i, da-i, da-i pana mori!” - acesta era sloganul. Au fost nenumarate cazuri in care oamenii au fost loviti pana au fost ucisi acolo, in frontul de lucru, sau au fost oameni care s-au aruncat intre vagoane cu capul in jos si au murit loviti de tampoane Cei care nu mai rezistau recurgeau la asemenea mijloace.”

In mijlocul terorii apareau insa si situatii comice, ca atunci cand autoritatile au oferit lucratorilor cursuri de alfabetizare. Medici, avocati, profesori – toti s-au inscris la cursuri, pentru a mai scapa de munca extenuanta. Si astfel “educatori” care erau nevoiti sa faca un efort pentru a scrie un “a” ii invatau pe intelectuali sa scrie. Cand autoritatile si-au dat seama cat de absurda e situatia, cursurile au fost suspendate. 

Dificultatile tehnice si financiare au dus la sistarea lucrarilor in 1955. Ele au fost reluate de-abia in 1976, de catre Ceausescu, si totul s-a terminat pe 26 mai 1984, cand a avut loc inaugurarea oficiala. 2,2 miliarde $ a costat acest proiect, rezultatul fiind un canal cu o lungime de 64,4 km, o adancime de 7 metri , o latime la baza de 70 de metri si o capacitate anuala de transport de 80 de milioane de tone de marfa. Pana la Revolutie el a fost folosit exclusiv de Romania. Apoi, dupa ce traficul nu a mai fost restrictionat, cantitatile transportate au fost din ce in ce mai mari, varful fiind atins in 2005, cu aproape 32 de milioane de tone.

Estimarile initiale prevedeau recuperarea investitiei in 50 de ani, dar folosirea canalului sub capacitate si costurile de intretinere foarte mari au spulberat pur si simplu acest termen. Se spera totusi intr-o crestere a traficului si implicit a veniturilor Romaniei datorita deschiderii canalului Main-Rin, care face posibila o ruta fluviala directa intre Constanta si Rotterdam, adica intre Marea Neagra si Marea Nordului.