La multi ani, Eminescu, poetul nepereche
mihai eminescumihai eminoviciopera eminesculiteratura
Pe 15 ianuarie 2021 se implinesc 171 de ani de la nasterea Luceafarului poeziei romanesti. Cel mai iubit poet al Romaniei este omagiat de poporul roman, care ii datoreaza vesnica recunostinta pentru opera de o inestimabila valoare, care va dainui peste veacuri, cat va fi acest pamant, al neamului nostru, al copiilor copiilor nostri.
Poetul nepereche, romancierul nemuritor al poeziei romanesti, incanta si astazi cu versurile sale care ne poarta visatori catre universul eminescian, pictat in culorile nostalgiei, ale dragostei, ale suferintei iubirii neimplinite, ale naturii cu ale sale elemente ce capata, sub penita stiloului marelui poet, contururi din alte lumi.
Familia Eminovici
Mihai Eminescu, nascut sub numele de Mihai Eminovici, nume schimbat de poet la debutul carierei sale, la sugestia lui Titu Maiorescu, s-a nascut la Botosani, in anul 1980. Mihai s-a nascut intr-o familie numeroasa, cu 11 copii, 3 fete si 8 baieti, fiind al saptelea nascut al sotilor Eminovici.
Tatal poetului, Gheorghe Eminovici, s-a nascut la 10 februarie 1812, in Calinesti - langa Suceava si a murit la 8 ianuarie 1884 la Ipotesti, la varsta de 72 de ani. Se tragea din tarani razesi din neamul Iminovicilor (cca 1736) - ulterior Eminovici, iar mama poetului, Raluca, genealogic vorbind, era din neamul vornicului Dumitru Stefan (cca 1624) - (In Moldova, vornicul in lipsa domnitorului comanda oastea in timpul razboiului) - care in decursul anilor ajunge la neamul lui Constantin Iurascu.
Raluca, mama poetului, s-a nascut in anul 1816 si a murit la 60 de ani, in 1876, la Ipotesti, in ziua de 13 august. Casatoria dintre Gheorghe Eminovici si Raluca Iurascu s-a infaptuit la 26 iunie 1840.
Fratii si surorile lui Mihai Eminescu, destine tragice
Primul copil nascut al familiei a fost Serban Eminovici - anul 1841 - a studiat Medicina la Viena (Austria) si Erlangen (Bavaria - Germania). A murit in anul 1874 de boala TBC, la Berlin.
Al doilea copil, Nicolae Eminovici (Nicu) - nascut in anul 1843 - a studiat Dreptul, a trait pe langa parinti, fiind foarte bolnav. S-a sinucis, impuscandu-se la Ipotesti, imediat dupa moartea tatei.
Al treilea copil, Iorgu Eminovici - nascut in anul 1844, urmeaza cariera militara, ajunge sublocotenent intr-o companie de infanterie militara in Germania. La o manevra militara in Brandemburg, cade de pe cal, accidentandu-se, zace doi ani in pat, dupa care moare in anul 1873.
In anul 1845 se naste prima fata, Ruxandra, al patrulea copil, care moare de mica.
Al cincilea copil este Ilie - nascut in anul 1846, studiaza Medicina la Carol Davila, moare in anul 1863 de tifos, molipsit de la bolnavii pe care-i trata.
Al saselea copil - a doua fata - Maria (Marghioala) Eminovici - nascuta in anul 1848 - moare in anul 1855, la varsta de 7 ani.
Al saptelea copil - Mihai Emonovici (Eminescu) - "poetul national" - "geniul tutelar al culturii neamului" se naste la 15 ianuarie 1850, in orasul Botosani, pe Calea Nationala, imobilul 179, unde exista o placa memoriala, unde se precizeaza aceasta. Botezul micutului Mihai are loc la Biserica Uspenia din Botosani (ctitoria doamnei Elena Rares - anul 1552). Moare la data de 15 iunie 1889, la Sanatoriul doctorului Al. Sutu din Bucuresti. Este inmormantat in cimitirul Belu din Bucuresti.
Al optulea copil - o fata - Aglaia Eminovici, nascuta in anul 1852, casatorita cu profesorul Drogli. Moare in anul 1900.
Al noualea copil - Harieta (Henrietta) Eminovici - fata - nascuta in anul 1854, nascuta oloaga, nu si-a revenit toata viata - a avut grija si l-a ingrijit pe fratele sau Mihai Eminescu, cand a fost bolnav la Botosani. A murit in anul 1890 de pneumonie.
Al zecelea copil - baiat - Matei Emonovici, nascut in anul 1856, devine ofiter-capitan, stabilit in Caras-Severin, moare in anul 1929.
Ultimul copil, al unsprezecelea - baiat - este Vasile Eminovici, care moare la varsta de 1 an si jumatate.
Copilaria celui care avea sa devina "fauritorul limbii romane literare"
Mihai Eminescu si-a petrecut copilaria alaturi de familia sa, la Botosani si Ipotesti, in casa parinteasca si prin imprejurimi, intr-o totala libertate de miscare si de contact cu oamenii si cu natura, stare evocata cu adanca nostalgie in poezia de mai tarziu (Fiind baiet… sau O, ramai).
Nu se cunoaste unde face primele doua clase primare. Incepand cu clasa a III-a in 1858 a urmat scoala primara National Hauptschule (Scoala primara ortodoxa orientala) la Cernauti. La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi. Frecventeaza aici si clasa a IV-a in anul scolar 1859/1860.
Intre 1860 si 1861 a fost inscris la Obergymnasium din Cernauti, liceu german infiintat in 1808, singura institutie de invatamant liceal la acea data din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se impune in cursul anilor prin buna organizare administrativa si marea severitate in procesul de invatamant. Profesorii proveneau cu precadere din Austria, intocmeau studii si colaborau la publicatiile vremii
In 16 aprilie 1863 a parasit definitiv cursurile, desi avea o situatie buna la invatatura, avand note foarte bune la toate materiile.
In 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Invatamantului din Bucuresti o subventie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, "nefiind nici un loc vacant de bursier“. In 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 catre gimnaziul din Botosani, i s-a promis ca va fi primit „negresit la ocaziune de vacanta, dupa ce, insa, va indeplini conditiunile concursului“.
Elevul Eminovici a plecat la Cernauti unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dadea reprezentatii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botosani, apoi, peste putin timp, a fost copist la comitetul permanent judetean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugamintea ca salariul cuvenit pe luna februarie sa fie inmanat fratelui sau Serban. In 11 martie tanarul M. Eminovici a solicitat pasaport pentru trecere in Bucovina. In toamna s-a aflat in gazda la profesorul sau, Aron Pumnul, ca ingrijitor al bibliotecii acestuia. Situatia lui scolara era de "privatist“. Cunostea insa biblioteca lui Pumnul pana la ultimul tom.
Debutul literar
1866 este anul primelor manifestari literare ale lui Eminescu. In 12/24 ianuarie moare profesorul de limba romana Aron Pumnul. Elevii scot o brosura, Lacramioarele invataceilor gimnazisti (Lacrimioare... la mormantul prea-iubitului lor profesoriu), in care apare si poezia La mormantul lui Aron Pumnul semnata M. Eminoviciu, privatist.
La 25 februarie/9 martie (stil nou) debuteaza in revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-as avea. Iosif Vulcan il convinge sa-si schimbe numele in Eminescu si mai tarziu adoptat si de alti membri ai familiei sale. In acelasi an ii mai apar in "Familia” alte cinci poezii.
Eminescu, pribeag prin tara
Din 1866 pana in 1869, a pribegit pe traseul Cernauti – Blaj – Sibiu – Giurgiu – Bucuresti. De fapt, sunt ani de cunoastere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor si a realitatilor romanesti, un pelerinaj transilvanean al carui autor moral a fost Aron Pumnul.
A intentionat sa-si continue studiile, dar nu si-a realizat proiectul. In iunie 1866 a parasit Bucovina si s-a stabilit la Blaj cu intentia marturisita de a-si reincepe studiile. In perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuala a ASTREI, la Alba Iulia. In toamna, a parasit Blajul si a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densusianu. De aici a trecut muntii si a ajuns la Bucuresti.
Luceafarul poeziei a lucrat ca suflor si copist
In 1867 a intrat ca sufleor si copist de roluri in trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar in formatia lui Mihail Pascaly si, la recomandarea acestuia, sufleor si copist la Teatrul National, unde il cunoaste pe I. L. Caragiale. Cu aceasta trupa face turnee la Braila, Galati, Giurgiu, Ploiesti. A continuat sa publice in Familia; a scris poezii, drame (Mira (drama)), fragmente de roman (Geniu pustiu), ramase in manuscris; a facut traduceri din germana (Arta reprezentarii dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).
Este angajat in 1868 ca sufleor in trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forte teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu si actori din trupa lui Iorgu Caragiale. In timpul verii, aceasta trupa a jucat la Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Arad si la Teatrul din Oravita.
Iosif Vulcan l-a intalnit cu ocazia acestui turneu si a obtinut de la Eminescu poeziile La o artista si Amorul unei marmure, publicate apoi in Familia din 18/30 august si 19 septembrie/1 octombrie.
Vazand aceste poezii in Familia, caminarul Gheorghe Eminovici afla de soarta fiului sau, ratacitor in lume. Stabilit in Bucuresti, Eminescu a facut cunostinta cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind multumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oara si copist al Teatrului National.
In 29 septembrie, Eminescu semneaza contractul legal in aceasta calitate. Obtine de la Pascaly o camera de locuit, in schimb, insa, se obliga sa traduca pentru marele actor Arta reprezentarii dramatice - Dezvoltata stiintific si in legatura ei organica de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (dupa editia a II-a). Traducerea, neterminata, scrisa pe mai multe sute de pagini, se afla printre manuscrisele ramase. Acum incepe si proiectul sau de roman Geniu pustiu.
Definitivarea studiilor la Viena
Intre 1869 si 1872 este student la Viena. Urmeaza ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie si Drept (dar audiaza si cursuri de la alte facultati). Activeaza in randul societatii studentesti (printre altele, participa la pregatirea unei serbari si a unui Congres studentesc la Putna, cu ocazia implinirii a 400 de ani de la zidirea manastirii de catre Stefan cel Mare), se imprieteneste cu Ioan Slavici; o cunoaste, la Viena, pe Veronica Micle; incepe colaborarea la Convorbiri literare; debuteaza ca publicist in ziarul Albina, din Pesta. Din pacate, tot in aceasta perioada apar si primele semne ale „bolii" care i-ar fi adus sfarsitul marelui geniu din Carpati.
Intre 1872 si 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursa cu conditia sa-si ia doctoratul in filozofie. A urmat cu regularitate doua semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869 a infiintat impreuna cu alti tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, intre altele, strangerea basmelor, poeziilor populare si a documentelor privitoare la istoria si literatura patriei. In data de 29 iunie, se fixeaza comisiile de membri ale Orientului, care urmau sa viziteze diferitele provincii.
In 18 martie 1872, a ajuns sa constate ca „anul acesta e intr-adevar un an nefast“ din cauza bolii si a lipsurilor de tot felul, iar in 8 aprilie a cerut bani pentru a se inscrie in semestrul al II-lea. Se plange si de lipsa unui pardesiu.
Intoarcerea in tara
In aceste imprejurari a parasit Viena si s-a intors in tara. In 18 decembrie s-a inscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subventii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era inmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botosani. Cursurile la care se inscrisese, sau pe care si le notase sa le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei si dreptului.
S-a reintors in tara, traind la Iasi intre 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iasi. A continuat sa publice in Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creanga, pe care l-a determinat sa scrie si l-a introdus la Junimea.
Situatia lui materiala era nesigura; a avut necazuri in familie (i-au murit mai multi frati, i-a murit si mama). S-a indragostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugereaza ca in aceasta perioada poetul s-ar fi atasat de un tei multisecular din Gradina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: "Aici, la umbra teiului, iesenii il intalneau frecvent pe marele nostru poet, fie alaturi de Veronica Micle, fie alaturi de bunul sau prieten, Ion Creanga. [...] Dupa plecarea lui la Bucuresti, iesenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.
In 1877 s-a mutat la Bucuresti, unde pana in 1883 a fost redactor, apoi redactor-sef (in 1880) la ziarul Timpul. A desfasurat o activitate publicistica exceptionala, care i-a ruinat insa sanatatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafarul etc.).
Decesul poetului national
La Bucuresti, in 23 iunie 1889, pe o caldura inabusitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintala, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. In aceeasi zi a fost internat in sanatoriul doctorului Sutu, cu diagnosticul de "manie acuta”.
Conform parerii dr. Ion Nica, exprimata in cartea "Eminescu, structura somato-psihica” (1972), poetul suferea de psihoza maniaco-depresiva - opinie adoptata si de criticul Nicolae Manolescu.
I.L.Caragiale: "Eminescu avea un temperament de o excesiva neegalitate”
Cea mai realista analiza psihologica a lui Eminescu i-o datoram lui I.L. Caragiale care dupa moartea poetului a publicat trei scurte articole pe aceasta tema: In Nirvana, Ironie si Doua note. Dupa parerea lui Caragiale trasatura cea mai caracteristica a lui Eminescu era faptul ca „avea un temperament de o excesiva neegalitate”. Viata lui Eminescu a fost o continua oscilare intre atitudini introvertite si extravertite.
RSS Flux RSS 2.0
Sitemap XML