Coloana nesfarsita a vorbelor
ziua brancusiconstantin brancusiirina rimescumintenia pamantului
Daca vorbele (ce altceva?) frumoase rostite de oficialitati si neoficialitati de Ziua Brancusi ar putea fi puse una peste alta precum modulele din fonta, probabil ca ar depasi cei aproape 30 de metri inaltime care ridica spre ceruri Coloana infinita, Coloana fara (de) sfarsit, creatia celui sarbatorit pe 19 februarie.
Desi derizoriul devine cult si buruiana hrana spirituala, desi rautatea din noi iese la suprafata ca arama, desi, pentru multi, magnetii lipiti pe pieptul refrigeratorului sunt suprema expresie artistica, vorbim cucernic, inainte si dupa 19 februarie despre "cel mai mare sculptor roman". Toti il stim, toti il intelegem.
Mestecam "Coloana infinutului" in sus si-n jos, cand prima dovada a intelegerii acestei "excrescente a Pamantului", cum surprinzator de plastic spunea "ambasadoarea" Irina Rimes, ar fi rostirea corecta a numelui: Coloana infinita, Coloana fara (de) sfarsit, La colonne sans fin, Endless Column.
Oare cati dintre cei care il ridicam in slavi pe Brancusi am prins maiestria pasarilor, am ascultat tacerea mesei, am citit timpul scurs al scaunelor?
Cati le-am fi inteles daca eram in delegatia de tovarasi, in frunte cu tesatoareasa ajunsa ministresa a Culturii, care s-a deplasat la Paris pentru a... evalua creatiile brancusiene si care a considerat ca orice taran neinstruit putea face asemenea sculpturi.
Concluzia - cat se poate de corecta! - a fost ca lucrarile lui Brancusi nu ajuta cu nimic la edificarea socialismului in Romania.
Cu toate acestea, seful statului de atunci, Gheorghe Gheorghiu Dej, s-a spalat pe maini si a pasat deciza Academiei Romane, sa spuna ea daca 230 de sculpturi pe care taranul din Hobita ar fi vrut sa le doneze, dupa moartea sa, statului roman, merita... efortul... primirii.
Surpriza sau nu, academicienii de atunci, care, cativa ani mai tarziu, o primeau in randurile lor pe tovarasa "savant de renume mondial", au spus un "niet" hotarat. Dar, inteleaga cine ce vrea din lucrarile lui Brancusi! De remarcat ar fi cum tara din care sculptorul s-a smuls ca din piatra a ramas incremenita, aproape ca-n ziua plecarii sale.
Un redactor de la televiziunea publica zicea ca Brancusi ar fi fost umilit de comunistii care au refuzat primirea operelor sale…
Probabil ca sentimentul incercat de sculptor a fost un amestec de tristete si amuzament amar. Tristete pentru ca, daca el chiar este autorul zicalei adresate consatenilor sai, cand a revenit vremelnic in patrie, "cand am plecat, v-am lasat saraci si prosti, si, cand m-am intors, v-am gasit si mai saraci si mai prosti", atunci si-a dat seama ca spusele se aplica si la vladica, nu numai la opinca.
Cat despre amuzament, poate ca a fost cel resimtit de un elefant refuzat de o furnica beteaga.
In mesajul sau de Ziua Brancusi, prim-ministrul Ludovic Orban spunea, printre altele, despre sculptor "Chiar daca viata l-a dus departe de meleagurile natale…”
Viata l-a dus departe sau sentimentul ca spatiul carpato-danubiano-pontic este prea stramt pentru ce simtea Brancusi ca poate deveni el, un taran din Hobita?
Desi motivul zborului l-a "tinut treaz toata viata", dupa cum marturisea artistul care "nu lucra pasari, ci zboruri", el nu a avut avion direct spre Paris - fratii Wright reusisera primul zbor, cu un an inainte ca tanarul sculptor sa-si ia si el zborul din Hobita - si, la fel ca ai sai concetateni din contemporaneintate, nici autostrazi, nici cine stie ce cai ferate, dar, la fel ca atunci, puzderie de romani fug efectiv din tara pe care o simt cum ii strange.
Asa cum a strans multe alte frunti de creatori care, abia dupa ce au fost innobilate cu lauri dincolo de granite, au fost importati cu succes si s-au pliat, cel putin aparent, pe gustul publicului din patria parasita.
Cand Liga Nationala a Femeilor Romane din Gorj ii incredinta lui Brancusi realizarea unui ansamblu monumental (Calea Eroilor, care cuprinde Masa tacerii, Aleea scaunelor, Poarta sarutului si Coloana fara sfarsit) in memoria soldatilor gorjeni cazuti in timpul Primului razboi mondial, preocuparile romanilor se indreptau, iata, spre chestiuni mai nobile.
Este imbucurator pentru acea vreme si trist pentru aceasta, ca exista o asociatie a doamnelor si domnisoarelor, atat de puternica (cu tot cu influenta presedintei ei, Arethia Tatarescu, sotia premierului de atunci) financiar incat era capabila sa comande o lucrare de asemenea amploare (chiar daca, pana la urma, Brancusi a refuzat sa fie platit).
Intr-o dare de seama, Arethia Tatarescu scria: "...cu toate jertfele ce am facut pentru cladirea muzeului (muzeul Alexandru Stefulescu - n.r.) si pentru cheltuielile de investire ale atelierului, sectiunea noastra a reusit sa-si acopere intreg pasivul si sa realizeze azi un insemnat activ, stabilindu-si o situatie financiara infloritoare. Situatia noastra financiara este datatoare de bune nadejdi si ne da dreptul sa privim dezvoltarea viitoare a asezamantului nostru, cu justificata incredere".
Bine sau nu, pe vremea aceea, tara capitalista, Romania nu era plina de gratuitati si ajutoare, cum este astazi, cand are si mai mari pretentii capitaliste si cand probabil ca 90% dintre tinerii ei se declara de dreapta, doctrina care incurajeaza initiativa privata (pe principiul mai bine inveti un om sa pescuiasca decat sa-i tot dai peste), implicarea minima a statutului in economie, neajutorarea celor care nu muncesc.
De altfel, taranul Brancusi insusi avea drept deviza Sa creezi ca un zeu, sa poruncesti ca un rege, sa muncesti ca un sclav.
Interesant este ca multe voci publice au regretat ca, de la Ziua Brancusi, a lipsit Cumintenia pamantului, "aflata, pe undeva, intr-un depozit” si a carei asigurare pentru a fi expusa costa 2.000 de euro pe zi.
Pe langa intoarcerea suverana a spatelui catre taranul hobitean, statul roman, ala comunist, a confiscat Cumintenia pamantului de la proprietarii de drept - care au recuperat-o, cu chiu cu vai de la statul roman, ala/asta (?) capitalist - si a ciuntit sculptura, cat timp a avut-o in… grija.
Acum, tot statul roman (re)devenit capitalist si mare admirator al lui Brancusi, nu gaseste bani pentru a plati pretul cerut de proprietarii sculpturii. Abia acum invata ca, de fapt, valoarea unei lucrari nu se masoara in vorbe, de multe ori goale, ci in bani.
Renasterea insasi nu ar fi fost posibila fara averea lui Cosimo de Medici. Inclinatia atotputernicei familii florentine pentru arta a scos Europa din bezna Evului Mediu.
Ne place sau nu, de la Gaius Meacenas (cel a carui darnicie fata de arta a si dat termenul comun de incurajare a acestora, mecenat), la dinastia Medici, arta se face si se vinde pe bani grei, iar cunoasterea acestui adevar ar putea fi un semn de debarasare de incultura. Altminteri, ne pierdem intr-o coloana nesfarsita a vorbelor.
PS: A propos de Gorj, de fiicele si fii locului, anul acesta, Banca Nationala a Romaniei va emite prima bancnota (de circulatie), cu valoarea nominala de 20 de lei, pe care este reprezentata o personalitate feminina, anume Ecaterina Teodoroiu, la 29 de ani, de cand BNR punea pe prima emisiune postrevolutionara de bancnote (ianuarie 1991 si aprilie 1991) portretul lui Constantin Brancusi.
RSS Flux RSS 2.0
Sitemap XML