30 de calatorii catre tine: A opta excursie - Editorialul unei dimineti de primavara
naturacopacfloarefrunzasoare
Am ferma convingere ca cine nu a avut macar pentru o clipa pornirea si dorinta de a ingenunchia si de a impreuna mainile in semn de rugaciune in fata cerului de seara incendiat de-un Soare piroman a trait cu adevarat degeaba. Sau cine s-a trezit, dintr-o data, ca pomii sunt verzi deja si incarcati de floare. Sau cine, in timpul unei torentiale ploi de vara, nu a iesit afara, fara ceva deasupra capului, bucurandu-se de abundenta (racoroasa si necontorizata) si de atingerea apei siroind liber peste obraji. Cine nu a ajuns sa inteleaga si sa simta ca ploua pentru ca firul de iarba sa creasca, iar firul de iarba creste pentru a exista ploaia.
Uneori, nu e un lucru chiar atat de tragic nici sa „pierzi” o noapte! Am cunoscut oameni obsedati sa nu risipeasca nici un minut de somn, pentru a fi „fresh and ready” a doua zi, dimineata, in vederea unei noi zile de munca. Ceea ce, la un moment dat, nu mai e de inteles… Pentru ca, in fond, revin cu o intrebare: de ce muncim, cu totii? Fie ca lucram cu pasiune sau nu, fie ca orele trec intr-o clipa sau, dimpotriva, sunt lenese precum o apa la campie, pana la urma, este clar ca muncim, cu totii, pentru a trai (foarte bine, mai bine sau pur si simplu). Iar tocmai acest verb este si cheia de care trebuie mereu sa tinem seama – „a trai”.
Ce inseamna a „trai” (a „trai” omeneste, iar nu doar a „vietui” [precum exponentii regnului vecin])? Inseamna, printre altele, a nu uita sa te bucuri, cand te trezesti, de faptul pur si simplu ca respiri. Din nou, in continuare, pentru o noua zi… A nu uita sa iti lasi privirea sa inoate in oceanul de culori care te inconjoara… A-ti aminti cum este sa pasesti, descult(a), prin iarba cruda… A te culca, pe spate, in nisip, si a privi cum norii isi dau roata-n cer… A asculta cantecele vii si verzi ale orchestrelor inaripate… A zambi Lunii atunci cand pe lama-i ascutita privirea iti aluneca domol… A imbratisa un copac pentru ca asa iti vine, dintr-o data, sa imbratisezi viata… Sa scormonesti in malul marii dupa scoici pentru a-ti orna castelul de nisip (care e minunat, chiar daca trece, pentru ca totul trece si e minunat)…
Natura este lirica prin excelenta. Fiece floare, fiece frunza, fiece fir firav de iarba par sa cante dimpreuna, cu mii de glasuri diferite, acelasi etern si tainic cantec al iubirii. O muzica venita de dincolo de lume, de spatiu si de timp, strabate in tot ce-a fost sa fie. Sunt sunete divine mirific orchestrate. Si intreg universul se misca in acordurile absolutului. Lume toata-i un copil zanatec care joaca dansul vietii fara a putea sa se opreasca. Iar din harpa sa de aur, un mosneag cu barba lunga din veci melodia-si modeleaza, – mereu noua si etern aceeasi…