O lege nescrisa pe care ar trebui sa o cunoasca orice manager

O lege nescrisa pe care ar trebui sa o cunoasca orice manager Un fenomen oarecum bizar, intalnit in special in cadrul structurilor publice (agentii, institutii, companii de stat), este acela ca numarul angajatilor este intotdeauna complet disproportionat in raport cu volumul muncii prestate. Cu alte cuvinte, prea multi angajati pentru cate sarcini sunt, in mod real, de indeplinit. Mai mult chiar, acest numar al angajatilor tinde sa creasca permanent, indiferent ca volumul de munca scade, creste sau dispare pur si simplu. Este vorba aici despre asa-numita Lege a lui Parkinson care, foarte interesant, este valabila adesea si in cazul companiilor private.
Intr-o formulare mai generala, Legea lui Parkinson spune ca "exista o tendinta naturala a oamenilor de a incerca atingerea obiectivelor unei organizatii cu maximum de resurse care pot fi alocate". Iar “resurse” inseamna nu numai personal, ci si materiale, timp, bani.

E o lege care, asa cum am mentionat, functioneaza nu numai in domeniul public, ci si in cel privat. Si cel mai bine putem intelege asta daca privim urmatoarea situatie, pe care multi, probabil, au trait-o pe viu la locul lor de munca. Asadar:

Sa ne imaginam cazul unui angajat A care, la un moment dat, in mod justificat sau nu, incepe sa se simta suprasolicitat de sarcinile sale de zi cu zi. Ca urmare, el face mutarea cea mai logica pentru el, anume solicita sa i se puna la dispozitie un asistent B. Sau, si mai bine, doi asistenti, B si C.

Motivul? Fiind doi, A le poate imparti sarcini diferite, astfel incat niciunul sa nu aiba imaginea de ansamblu si, deci, niciunul sa nu-i poata ameninta prea curand scaunul. Si, in al doilea rand, fiind doi asistenti, A ii poate incarca foarte bine cu intreaga lui munca, jumatate-jumatate, el devenind in consecinta doar un indrumator si un supraveghetor si scapand in acest mod de orice activitate concreta.

Apoi, inevitabil vine momentul in care B, sa zicem, se simte suprasolicitat si, pe modelul pe care tocmai l-am explicat, cere la randul lui sa aiba doi asistenti, D si E. I se aproba acest lucru, dar ca sa nu fie dezavantajat C, care in definitiv ocupa aceeasi pozitie ca si B, i se repartizeaza si acestuia doi asistenti, F si G.

Sapte angajati - A, B, C, D, E, F si G - fac acum, in principiu, munca pe care inainte o facea doar unul singur. Dar asta doar in principiu, pentru ca in realitate cei sapte isi creeaza permanent unul altuia sarcini noi, sarcini care apar tocmai datorita faptului ca sunt prea multi si prea imbarligati ierarhic intre ei. Sa explicam.

Sa presupunem ca D are o treaba de rezolvat, trebuie, de exemplu, sa intocmeasca un raport. Intocmeste raportul, dar considera ca E este mai competent decat el pe subiectul respectiv, ca urmare ii trimite acestuia un mail cu explicatii amanuntite, solicitandu-i o parere. E are un schimb consistent de mesaje cu D, in care diseca tot felul de detalii, apoi ii arata raportul si sefului lor, B, care face unele adnotari, dar decide sa se consulte si cu colegul sau C. Iar C ii paseaza problema asistentului sau, F, pentru ca i se pare ca F e un individ cu potential si vrea ca acesta sa capete experienta. Doar ca F, din pacate, e in urma cu o sarcina mai veche, ca urmare il roaga pe G sa vada ce vrea seful lor. Iar G, constiincios, se implica si vine la randul lui cu o propunere interesanta, dar care trebuie avizata mai intai de C, care se consulta iar cu B.

In final, seara tarziu, raportul in varianta finala ajunge si pe biroul lui A, care ce face? Il citeste cu atentie timp de o jumatate de ora, apoi sterge adnotarile lui B si G si obtine astfel varianta scrisa initial de D, in care schimba locul catorva cuvinte, pentru ca asa i se pare lui ca suna mai bine (imensa contributie!).

Sapte oameni au muncit, asadar, ca sa "intocmeasca" raportul scris initial de D. Nimeni n-a fost lenes. Toti au lucrat la potentialul lor maxim, toti au fost activi. Ca urmare, in timp ce pleaca pe la casele lor, se gandesc ca si-au facut pe deplin datoria si reflecteaza asupra faptului ca orele tarzii petrecute la serviciu si incaruntirea prematura fac parte – nu-i asa? – din pretul care trebuie platit pentru o cariera de succes.

Ati recunoscut scenariul de mai sus? Daca da, consolati-va cu gandul ca el nu e specific firmei in care lucrati (cam asa e peste tot) si ca, in plus, el nu ilustreaza nici pe departe doar o situatie a vremurilor moderne. Legea lui Parkinson dateaza din 1957. Si e evident ca analistul englez Northcote Parkinson, cel care a enuntat-o atunci, a reusit sa surprinda foarte bine doua realitati clare, atemporale, care tin pana la urma nu de afaceri, ci de natura umana. Anume:

1. preocuparea fiecarui individ pentru a creste numarul persoanelor aflate in subordinea sa, asta ca o modalitate facila de a castiga prestigiu;
2. generarea artificiala de catre sefi a unor sarcini inutile, distribuite ierarhic pentru a tine ocupate cat mai multe persoane asupra carora respectivii sefi sa isi exercite puterea (da, puterea chiar e un drog!).

In incheiere, sa spunem ca Legea lui Parkinson (atingerea unui obiectiv al unei organizatii cu maximum de resurse ce pot fi alocate) are un efect foarte vizibil si pentru noi, romanii, daca ne gandim ca un obiectiv de interes public – infrumusetarea unei intersectii, de exemplu – este atins intotdeauna de Primarie folosindu-se un buget disproportionat, care prevede achizitionarea de panselute de 100 de lei bucata sau de palmieri care se usuca dupa cateva saptamani de la plantare. In acest caz, putem sa spunem ca e vorba fie de o aplicatie practica a Legii lui Parkinson, fie, mai simplu, de un furt.

Sursa foto: www.pexels.com