Europa nu-si va reduce prea curand dependenta de gazul rusesc

Europa nu-si va reduce prea curand dependenta de gazul rusesc Recentul summit Biden-Putin sugereaza ca proiectul Nord Stream 2, o conducta de 1.200 km pe sub Marea Baltica menita sa transporte anual 55 de miliarde mc de gaz natural intre Rusia si Germania, va fi gata pana la sfarsitul acestui an. Reamintim, proiectul a fost blocat in 2019 si 2020, ca o forma de sanctionare a Rusiei pentru multele abuzuri comise in ultimii ani, dar acum, iata, primeste din nou unda verde, dovada ca Moscova isi foloseste bine armele. Nord Stream 2 va aduce la bugetul rus cca 3,2 miliarde de dolari in fiecare an.
Ce alte arme are Rusia? Tancuri? MIG-uri? Rachete nucleare? Si acestea, desigur. Dar in noul razboi rece cu SUA, NATO si Uniunea Europeana, aceasta tara foloseste si arme mult mai soft, care nu par prea amenintatoare, dar care isi dovedesc din plin eficienta. Sa le prezentam pe rand.

Prima arma este, desigur, energia. Rusia este cel mai mare exportator din lume de gaze naturale (jumatate din bugetul tarii este asigurat de exporturile de petrol si gaze) si, de asemenea, este furnizorul de care depind, uneori in proportie de 100%, economiile multor tari europene, inclusiv ale tarilor celor mai dezvoltate.

Astfel, 36% din gazul pe care il consuma Germania vine din Rusia. Italia sta ceva mai bine (27%), iar Franta se situeaza pe locul 3 in acest top al greilor, cu 23%. Dar alte state mai mici, in schimb, sufera masiv la acest capitol: Polonia – 50%, Ucraina – 50%, Cehia – 66%, ca sa nu mai vorbim de Slovacia, Ungaria, Serbia, Bulgaria si Moldova – peste 90% sau de Finlanda si Tarile Baltice care sunt dependente in proportie de 100% de gazul rusesc. Per ansamblu, 40% din necesarul energetic al Uniunii Europene este asigurat de Rusia.

Iar Moscova n-a ezitat sa foloseasca aceasta arma energetica atunci cand a considerat necesar, cum a fost impotriva Ucrainei in 2006 si 2009, cand a oprit pur si simplu livrarile de gaz.

A doua arma este comertul. Si aici Germania ilustreaza cel mai bine cum stau lucrurile: nemtii castiga 75 de miliarde de euro in fiecare an din comertul cu Rusia si, evident, firmele germane implicate in acest comert (in numar de 6.000!) nu au niciun interes sa-si supere partenerul. Este edificator in acest sens faptul ca, in mijlocul crizei cu anexarea Crimeei, directorul executiv al Siemens, Joe Kaeser, s-a dus special la Moscova pentru a se intalni cu Putin si a-l asigura de disponibilitatea companiei sale pentru a continua colaborarea.

Alta arma – razboiul informatic. Ne amintim, de pilda, de momentul aprilie 2007, cand Estonia – aflata la data aceea intr-o situatie tensionata cu Moscova, legata de mutarea unei statui sovietice – a fost tinta unui atac cibernetic masiv, care a afectat activitatea unor banci si institutii mass media, ba chiar si a Parlamentului. S-a spus atunci ca agresorul a fost Rusia, dar lucrurile nu au mers mai departe, scandalul nu s-a amplificat si situatia s-a calmat intr-un final. (Estonia sta oricum cu frica in san, dat fiind ca un sfert din populatia sa e formata din etnici rusi.)

Si, in fine, sa mentionam arma constituita de finantarile dubioase prin care Moscova sustine publicatii, posturi TV si partide pro-ruse din tari vecine (Ungaria, Bulgaria, Turcia, Belarus, Macedonia, probabil si Romania) si castiga astfel influenta, Kremlinul bazandu-se pe presupunerea (corecta, pana la urma) ca oamenii se impart intotdeauna in doua categorii: cei care pot fi intimidati si cei care pot fi cumparati.

Dar ce face Vladimir Putin cu aceste arme? Ce urmareste el, de fapt? Care sunt ambitiile si interesele sale?

Ei bine, planurile lui Putin nu sunt deloc secrete. In ultimii ani, el a aratat clar ca nu impartaseste viziunea Vestului, ca vede in SUA si in NATO o amenintare la adresa rusilor (oriunde s-ar afla acestia) si ca i se pare normal ca Moscova sa aiba o influenta majora in regiunile adiacente Rusiei.

Intr-un interviu mai vechi, Putin a declarat de altfel foarte explicit ca are in plan construirea unui imperiu rus multi-etnic, bazat insa strict pe “valorile rusesti”. Si, prin prisma acestei viziuni, este limpede ca apropierea Ucrainei de Uniunea Europeana si perspectiva unui regim liberal atat de aproape de “casa” nu puteau fi tolerate.

Intelegem astfel mai bine tensiunile actuale din Europa de Est, favorizate si de o oarecare neglijenta din partea SUA. In ultimii 15 ani, americanii si-au indreptat atentia spre Iraq, Afganistan, nordul Africii sau China, acordand mai putina atentie Europei Centrale si de Est, convinsi ca proiectul maret al unei Europe unite si libere se va materializa de la sine, prin simpla extindere a NATO si UE. Si n-au prevazut ca o noua putere ostila se va ridica din ramasitele fostului URSS si va submina, eficient, acest proces, punand capcane peste tot prin regiune.