Cel mai mare proiect politic din istorie

Cel mai mare proiect politic din istorie Este vorba, desigur, despre Uniunea Europeana, o structura unica in istorie, o alianta inedita intre 28 de state, rezultatul fiind o noua „tara” (Europa) cu o suprafata totala de 4,5 milioane kmp si o populatie de 513 milioane de indivizi. Proiectul a fost initiat imediat dupa Al Doilea Razboi Mondial, dar el s-a conturat in mod real in 1993, dupa Tratatul de la Maastricht si mai ales dupa momentul 1 ianuarie 2002, cand a fost adoptata moneda euro. Dar cum au evoluat lucrurile din 2002 incoace? Proiectul UE a fost consolidat sau a inceput sa scartaie?
La 1 ianuarie 2002, la miezul noptii, moneda euro intra oficial in circulatie, iar artificiile luminau cerul Europei pentru a celebra renuntarea la francul francez, marca germana, drahma greceasca si la o intreaga serie de alte monede europene.

Bruxelles-ul sarbatorea atunci evenimentul printr-un show extravagant de sunet si lumini, in vreme ce la Frankfurt era dezvelita o statuie inalta de cinci etaje reprezentand noua moneda euro, pe acordurile cantecului "With Open Arms".

Un moment cu adevarat maret, asadar, surprins foarte bine de Wim Duisenberg, presedintele Bancii Centrale Europene la acea data, care declara optimist: “Sunt convins ca data de 1 ianuarie 2002 va fi mentionata in cartile de istorie ale tarilor noastre ca fiind inceputul unei noi ere europene.”

Acela a parut sa fie, cu adevarat, momentul Europei. Toata lumea era extaziata de aceasta noua aparitie stralucitoare de pe scena mondiala, iar UE era descrisa ca “o superputere metrosexuala stilata”, care urma sa treaca mandra pe langa cealalta superputere, SUA, cam grosolana si alimentata de testosteron. Nimeni nu se indoia in acele clipe ca batranul continent va deveni intr-un timp relativ scurt forta dominanta a secolului XXI.

Astazi, dupa aproape 18 ani, Europa traverseaza o situatie destul de dificila, viitorul proiectului european este incert, iar cauzele sunt multiple. Putem vorbi, desigur, despre criza economica globala sau despre cea politica, despre leadership-ul ineficient al Bruxelles-ului sau despre o Europa cu doua viteze, dar cauza principala o constituie, pana la urma, lipsa de unitate a cetatenilor UE.

“Unitate in diversitate” – un motto nepotrivit pentru Europa

Putine locuri de pe Pamant poseda un asemenea talmes-balmes de culturi, limbi si popoare coabitand intr-un spatiu atat de restrans. E o diversitate cu care Uniunea Europeana se lauda, chiar pe masura ce incearca sa o anuleze, doar ca aceasta diversitate nu este echivalenta cu toleranta, iar existenta diferentelor nu presupune si acceptarea lor – fapt care a devenit cat se poate de evident in ultimii 10 ani..

Astfel, relatiile dintre membrii Uniunii s-au tensionat brusc dupa 2008 si nu e vorba aici doar despre relatiile intre Vest si Est sau intre Nord si Sud. Chiar si intre occidentali exista frictiuni si ne amintim aici de reactiile pe care le-a starnit in urma cu cativa ani propunerea politicianului populist Geert Wilders de alipire a Flandrei la Olanda.

“E inacceptabil ca flamanzii sa se alature acestui popor de bagaciosi, huligani violenti, tineri criminali si nebuni”, scriau atunci ziarele belgiene. “O uniune cu Mongolia ar fi infinit mai buna, acolo oamenii nu urineaza pe zidurile bisericilor.”

Si poate ca aceasta reactie este un pic exagerata, dar ea descrie o realitate clara: in ciuda a peste 70 de ani de integrare si interactiune intre europeni, stereotipurile sunt la fel de prezente, prejudecatile sunt la fel de adanc inradacinate in constiinta publica, iar partidele politice intolerante castiga teren. Iar la alegerile din ultima perioada din Franta, Belgia, Olanda, Italia, Ungaria si chiar din progresistele Suedia si Finlanda, alegatorii au scos la iveala un tip de temeri si fobii ce nu pot fi descrise decat ca reversul visului european.

Daca a existat vreodata un vis european, acesta s-a bazat pe o presupusa solidaritate intre membrii clubului celor 28 de natiuni. Dar exact de solidaritate n-au avut chef francezii care s-au revoltat in 2005 impotriva instalatorilor polonezi care le furau locurile de munca, ca sa nu mai vorbim despre nemtii, slovacii si finlandezii care au trebuit sa fie convinsi cu tipete sa ofere un colac de salvare Greciei falimentare.

Este celebra afirmatia prim-ministrului britanic Winston Churchill, la Congresul Europei din 1948: “Speram sa vedem o Europa unde oamenii din fiecare tara vor gandi ca sunt europeni la fel cum se gandesc ca apartin pamantului lor natal si ca oriunde vor merge in acest vast teritoriu se vor simti cu adevarat acasa!”

Dar astazi nici pomeneala de asa ceva. Europenii, presupunand ca acest apelativ are si o baza reala, nu se simt acasa oriunde pe teritoriul UE si mai ales nu se gandesc la ei ca fiind „europeni”. Si asta deoarece nu sunt implicati in luarea deciziilor care ii privesc in mod direct, printr-un proces democratic clasic.

Si lucrul acesta s-a vazut foarte clar odata criza imigrantilor declansata in 2015 cand o tara, Germania, a decis cu de la sine putere - fara referendum, fara nici o consultare democratica a cetatenilor continentului - ca e perfect OK ca UE sa fie invadata de milioane de indivizi complet straini de cultura si traditiile europene. Nu aveam deja suficienta diversitate in Europa, care genera deja o gramada de probleme, chiar era nevoie de si mai multa diversitate?

Sursa foto: www.pexels.com