Ce s-a intamplat cu NATO dupa incheierea Razboiului Rece?

Ce s-a intamplat cu NATO dupa incheierea Razboiului Rece? Rolul NATO a devenit neclar odata cu incheierea Razboiului Rece. In cei 28 de ani scursi de la caderea URSS, aceasta alianta s-a metamorfozat dintr-un bloc puternic si omogen intr-un grup pestrit de 29 de tari, dintre care 28 se ascund, timide, sub pulpana SUA ori de cate ori aud de Rusia.
Lucrurile s-au schimbat mult fata de perioada 1949-1989, perioada de glorie a NATO, cand lumea occidentala chiar se confrunta cu un pericol real. NATO era atunci aparatorul zonei euro-atlantice, strict al zonei euro-atlantice, iar a “iesi” din aceasta zona nici nu putea fi conceput.

Apoi, dupa caderea comunismului, NATO a fost pusa in situatia unui somer care isi cauta de lucru si a facut ce face orice mare birocratie: s-a extins si mai mult. A inceput sa-si caute noi misiuni, departe de aria ei initiala de interes (Bosnia, Iugoslavia, Afganistan) si totodata s-a conectat cu o alta mare birocratie a lumii, anume cu Organizatia Natiunilor Unite.

Astfel, in decembrie 1992, NATO se declara “pregatita sa asiste ONU in implementarea deciziilor sale referitoare la mentinerea pacii si securitatii internationale.” Dintr-o data, iata, NATO incepea sa activeze la nivel global, ca un fel de subcontractor al ONU, iar sintagma “North Atlantic” din numele ei nu mai avea astfel nicio relevanta.

Securitatea globala a fost practic redefinita si ea a capatat, pe langa dimensiunea militara, si dimensiuni politice, economice, sociale, de mediu sau umanitare. Dovada? La summit-urile organizatiei au aparut ca teme de discutie tot felul de posibile amenintari, pornind de la securitatea energetica si razboaie cibernetice pana la sanatate si schimbari climatice.

Apoi, nu trebuie trecut cu vederea faptul ca extinderea masiva a NATO spre statele baltice, Europa Centrala si Balcani a ingreunat si mai mult procesul deja greoi de luare a deciziilor, bazat pe consens. Ceea ce era dificil de facut cu numai 16 tari membre a devenit practic imposibil de facut cu 29 (Albania, Belgia, Bulgaria, Canada, Croatia, Cehia, Danemarca, Estonia, Franta, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Muntenegru, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Romania, Slovacia, Slovenia, Spania, SUA, Turcia si Ungaria). Numarul mare de membri a facut ca anual sa aiba loc peste 5.000 de intruniri NATO, la diverse niveluri.

In aceste conditii era si normal sa apara disensiuni. Franta, de exemplu, este nemultumita de felul cum NATO cheltuieste banii, remarcand ca, atunci cand Alianta se lanseaza intr-o operatiune, nu exista decat o vaga idee despre cat va costa respectiva operatiune. Nota de plata vine intotdeauna pe parcurs, iar suma care trebuie platita nu are nicio legatura cu suma avansata initial.

Cheltuieli mari sunt insa si pentru sustinerea uriasului personal care tine Alianta in functiune. „Functiunea” aceasta inseamna insa si tot felul de activitati care nu au nicio legatura cu securitatea mondiala. Astfel, in cadrul NATO exista in acest moment o sumedenie de comitete si grupuri de lucru care n-au vreo treaba concreta cu domeniul militar si care consuma anual fonduri masive.

Pana de curand numarul lor era de peste 400, dar s-a initiat un proces de eliminare care, odata incheiat, se spera ca va lasa “in viata” doar 85 dintre ele. Totodata va fi analizata si structura civila si militara a organizatiei, supra-incarcata, care nu are nicio justificare practica, ci doar ofera locuri de munca bine platite unor privilegiati. Concret, e vorba de 6.000 de oameni .

Disensiunile intre tarile membre nu sunt legate insa numai de cheltuieli, ci si de chestiuni strategice, cum ar fi tendinta unor tari NATO de a indulci relatiile cu Rusia. Treaba aceasta nu convine tuturor, in special noilor membri din Europa Centrala care s-au alaturat Aliantei tocmai in ideea de a fi protejati de un potential pericol rusesc.

E greu de inteles de catre acesti membri de ce Franta i-a vandut in 2011 Rusiei nave Mistral in valoare de 2 miliarde $ care pot transporta elicoptere de lupta si trupe de asalt. Tarile baltice, mai ales, sunt foarte ingrijorate de destinatiile si misiunile pe care ar putea sa le primeasca respectivele nave, odata intrate in posesia Rusiei.

Franta si Germania par sa considere Rusia mai degraba un partener, nu un potential inamic, si perceptia lor nu coincide deloc cu a altor tari membre. “Care este misiunea principala a NATO?”- daca s-ar pune aceasta intrebare celor 29 de tari din organizatie, probabil s-ar obtine 29 de raspunsuri diferite.

Exista, asadar, probleme serioase, ca urmare nu trebuie sa ne mire faptul ca unele state europene cauta sa incheie aliante regionale, desigur sub umbrela NATO. Tarile baltice, de pilda, discuta cu Suedia si Finlanda despre securitatea reciproca, iar Polonia, Cehia, Slovacia si Ungaria (care formeaza Grupul de la Visegrad) au hotarat inca din 2011 sa aiba o politica de aparare comuna.

Si, in fine, mai este un aspect: in urma cu 10 ani, SUA suporta 50% din cheltuielile NATO. Acum procentul a ajuns la 75%. Va mai fi dispusa SUA sa faca acest efort financiar? Pentru americani e clar ca tarile membre NATO din Europa cheltuiesc cat se poate de putin pentru aparare (in ultimii doi ani, ele si-au redus aceste cheltuieli cu cca 61 de miliarde $), bazandu-se, in caz de necesitate, pe interventia SUA, cu inzestrarea ei militara de ultima ora.

SUA risca astfel sa ramana fara parteneri viabili in Europa. E evident de altfel pentru americani ca NATO nu mai e o structura de baza, ci doar o imensa birocratie care, in mod logic, actioneaza exact ca o mare birocratie. Iar dovada cea mai clara in acest sens este decizia organizatiei de a construi un sediu nou la Bruxelles.

Da, un nou sediu NATO la Bruxelles. Un sediu futuristic proiectat de o firma recunoscuta pentru realizarile sale de lux (aceeasi firma care a facut designul pentru Burj Khalifa din Dubai, cea mai inalta cladire din lume), un sediu cu o suprafata de 300.000 mp, cu lifturi cu pereti din sticla, atriumuri luminate natural, 17 sali de conferinte, cafenele, restaurante, banci, magazine, sali de sport, spatii de divertisment – o adevarata bijuterie pusa la dispozitia personalului NATO.

Costul acestei bijuterii? 1,17 miliarde $. “Am vrut sa eliminam aspectul acela de cladire guvernamentala, cu aspect de buncar, am urmarit sa obtinem o cladire foarte primitoare”, spun arhitectii implicati in proiect. Iar secretarul general NATO de la vremea aceea, Anders Fogh Rasmussen, intareste ideea: “Un NATO modern are nevoie de un sediu modern.”

Un sediu de 1,17 miliarde $ insa. E dovada cea mai clara ca aceasta organizatie nu prea mai are treaba cu apararea colectiva a tarilor membre, ci doar cu propria bunastare alimentata din bugetele nationale.

Sursa foto: www.pexels.com