Afganistan - o sabie a infrangerii cu doua taisuri pentru Romania
rezistenta anticomunistaafganistancomunismromania postbelica
Recucerirea Afganistanului de catre talibani, dupa doua decenii de aparenta revenire la o oarecare normalitate, tine primele pagini ale ziarelor lumii de cateva zile bune.
Subiectul e dezbatut de geopoliticieni, strategi militari, politicieni si civili sub toate aspectele posibile.
Se vorbeste despre o America ale carei interese au fost satisfacute de exploatarile de resurse din zona, despre un popor prea las sa isi apere drepturile si libertatile fundamentale, despre o negociere intre SUA si insurgenti, in spatele usilor inchise.
Se vorbeste mult, atat peste Ocean, cat si in spatiul european. Pentru societatea romana, subiectul nu e atat de interesant, desi pe retelele de socializare cativa conationali fara nicio pregatire se erijeaza in experti in diplomatie si strategii de razboi.
Insa tragedia societatii afane seamana izbitor de mult cu ceea ce a trait Romania, dupa ocupatia sovietica postbelica.
Desi cartile de istorie tiparite la Moscova au vorbit intotdeauna despre o natiune care a primit soldatii rusi cu paine si sare, despre o societate care nu a opus niciun fel de rezistenta ocupatiei rosii, Romania a manifestat, in acei ani, un regim de opozitie despre care nu ne-a invatat nimeni ca ar trebui sa fim mandri.
In muntii Fagaras, de exemplu, una dintre gruparile de rezistenta armata, condusa de Ion Gavrila Ogoranu, luptator impotriva comunismului si ideolog de extrema dreapta, a reusit timp de 18 ani sa se opuna regimului bolsevic ce stapanise Romania, avand de multe ori ca unica arma o Biblie mica, in buzunarul de la piept.
Pe langa Biblie, partizanii, "banditii", asa cum apar astazi in documentele de la arhiva Securitatii, au mai fost tinuti in viata de ceva. Iar sloganul care se canta in soapta la acea vreme, de patriotii de la poalele muntilor ce hraneau si adaposteau partizanii, dar si de luptatorii dreptatii insisi, suna cam asa: "Tine, Doamne, partizanii, pana vin americanii".
Timp de 18 ani, cat timp a flamanzit alaturi de fiarele padurii si s-a adapostit prin scorburi, Ogoranu visa ca, dintr-o clipa in alta, cerul se va umple de avioane americane, ce vor veni sa elibereze Romania.
Libertatea avea sa vina dupa aproape cinci decenii, timp in care americanii numai de eliberarea noastra nu s-au ocupat.
Reportajele din prezent in care civili afgani implora revenirea trupelor americane pentru restabilirea "pacii" in tara lor nu au cum sa sune a deja-vu tragic, pentru cei ce stiu ca zeci de ani, vietile stramosilor nostri s-au bazat pe aceeasi speranta ... desarta.
Ca Romania fusese oferita ca prada de razboi la impartirea lumii, e indiscutabil. Acum, ne mai ramane sa ne intrebam doar daca asa s-a intamplat si acum, sau, pur si simplu, mareata America si-a facut gresit calculele.
Pe de alta parte, situatia actuala din Afganistan ne mai ridica, tot noua, romanilor, o minge la fileu: Aceea a faptului ca, orice forte aliate am avea, oricat sprijin am primi de la institutii, organisme, tari, aliante, pana cand poporul nu va fi responsabil de actiunile lui si nu isi va propulsa in functii cheie oameni capabili si patrioti, riscam sa ramanem in orice clipa singuri si vulnerabili. Si asta nu e de dorit, ca avem si noi talibanii nostri ... care, in momentele cele mai de ratacire ale istoriei curente, nu au cucerit Romania cu arma, ci au fost votati in veselie chiar de popor.
Or, de 30 si ceva de ani, Romania nu isi invata lectia. Suntem in continuare inadminisbil de dependenti, toleranti cu impostura, incompetenta, coruptia, prostia. Daca intr-o zi, UE, NATO, ONU si cine mai trambiteaza ca si-ar da si cascheta din cap pentru noi, ne-ar abandona, lumea a treia ar "scrie" pe noi.
Exact cum s-a intamplat aici. Cu sau fara interese proprii, SUA a oferit societatii afgane sansa de a invata, de a se dezvolta, de a cunoaste normalitatea, de a-si instrui trupele armate si, mai ales, au oferit civililor sansa sa isi aleaga conducatori capabili.
Dupa 20 de ani de resurse uriase irosite, se vede ca nimeni nu a invatat nimic si ca totul a fost in zadar. Acelasi lucru s-ar vedea si la noi, daca, dupa aceste trei decenii, nu am mai fi atent monitorizati, daca nu am mai primi rapoarte pe justitie si alte semnale care le mai dau politicienilor nostri o oarecare doza de retinere in comportamentul lor degradant pentru societate.
Din aceste doua perspective, poporul roman ar trebui sa empatizeze, poate mai mult decat oricare natiune, cu societatea afgana.