S-au implinit 27 de ani de la cea mai mare escrocherie in masa din Romania

S-au implinit 27 de ani de la cea mai mare escrocherie in masa din Romania fnicaritasescrocheriemesagerul transilvanbnrmugur isarescu

Povestea celei mai mari escrocherii post-revolutionare din Romania a inceput in primavara lui 1992, cu un anunt la mica publicitate in ziarul clujean "Mesagerul Transilvan": cititorii erau invitati sa depuna o suma la firma Caritas, urmand ca peste 3 luni sa primeasca de 8 ori mai mult. Afacerea era prezentata ca un joc de intrajutorare, "caritas" fiind de altfel termenul latinesc pentru caritate.
Nu se spunea nimic despre modul cum era posibila o asemenea minunatie, dar nici nu era necesar: Romania de-abia iesise din comunism, oamenii aveau o cultura financiara egala cu zero si nimeni nu prea statea sa-si puna intrebari. Daca era rost de niste bani castigati usor si rapid, de ce sa nu incerce? Mai ales ca in mintile multora sistemul era similar cu cel al bursei - investesti si castigi – fara sa fie foarte clar cum apare acest castig. Ca urmare, primii depunatori nu au intarziat sa apara.

Lucrurile au devenit insa foarte interesante dupa ce s-au scurs 3 luni de la primele depuneri: oamenii chiar au primit de 8 ori mai mult! Astfel, pe 25 iunie 1992 primii castigatori au fost chemati la Cluj, la restaurantul "Somesul" din Piata Unirii, unde, intr-o atmosfera festiva, li s-au inmanat sume de 8 ori mai mari decat cele platite initial. Cei care depusesera 15.000 de lei, adica echivalentul unui salariu mediu net la vremea aceea, s-au trezit dintr-o data ca au suficienti bani ca sa-si cumpere o masina!

Evident, vestea s-a raspandit cu viteza fulgerului si oameni din toata tara s-au ingramadit sa depuna bani la Caritas. La inceput, doar cei cu domiciliul in Cluj aveau dreptul sa participe la acest joc de intrajutorare, ceea ce crea o oarecare problema (trebuia sa gasesti pe cineva din Cluj si sa il convingi sa depuna bani pe numele tau), dar dupa un timp accesul a fost permis tuturor. Si-atunci s-a declansat cu adevarat nebunia.

Toate drumurile duc la Cluj
 
Cei trecuti de 40 de ani isi amintesc probabil foarte bine ce s-a intamplat atunci. Pentru ceilalti, pentru cei mai tineri, e bine sa zugravim in cateva fraze febra aceea dementa care curpinsese Romania in 1992-1993:

• practic nu exista niciun om in intreaga tara care sa nu fie la curent cu miracolul de la Cluj. Fenomenul beneficia de o publicitate extraordinara - era vorba atat de o publicitate orala, din om in om, cat si de una clasica, in mass-media. Presa, in marea ei majoritate, mustea de articole pozitive la adresa jocului de intrajutorare, in timp ce publicatiile care atrageau atentia, cu luciditate, asupra neclaritatii lui si asupra lipsei lui de substanta puteau fi numarate pe degetele de la o mana.

• rezultatul acestei publicitati era ca mii de oameni plecau zilnic spre Cluj, avand un singur scop – sa depuna bani la Caritas. Iar odata ajunsi la Cluj gaseau o coada incredibila, pentru care se distribuiau numere de ordine imense. (Va puteti imagina cum arata o coada de 5.000 de persoane?) Oamenii stiau insa ca au de asteptat si de-aceea veneau in echipe de 2-3 si se odihneau cu schimbul, dormind prin masinile cu care venisera sau pe malul Somesului. In perioada de maxima glorie a jocului, timpul de asteptare pentru a face o depunere era de cateva zile.

• suma minima care putea fi depusa era de 20.000 de lei, dar dupa o perioada nimeni nu prea se mai deranja pentru un asemenea mizilic. Calculele erau simple: daca depuneai echivalentul unui salariu mediu (80.000-100.000 lei net in 1993) si dupa 3 luni nu ridicai banii, ci ii lasai in continuare in circuit, dupa inca 3 luni puteai sa iti cumperi un apartament. Ca urmare, oamenii faceau tot posibilul sa depuna din prima cat mai mult – luau credite, isi vindeau bunuri din casa sau chiar casa in sine, daca era una mai modesta. Natura umana isi spunea cuvantul: lacomia era mare si persoane obisnuite, cu venituri obisnuite, reuseau sa depuna sute de mii sau chiar milioane de lei.

• listele cu castigatorii care urmau sa ia bani la o anumita data erau publicate in ziarul "Mesagerul Transilvan". Se ajunsese la un moment dat ca aceste liste sa contina intr-o singura zi 22.000 de nume, publicate pe 44 de pagini.

• casierele care se ocupau de depuneri si de plata castigurilor erau obligate sa numere zilnic sute de milioane de lei, in conditiile in care cea mai mare bancnota era cea de 5.000 de lei (albastra, cu chipul lui Avram Iancu pe ea). Celelalte bancnote uzuale erau de 1.000 si de 500 de lei. Nu e de mirare ca ocupatia de casiera la Caritas era una extrem de solicitanta.

• sumele rulate erau literalmente imense. Guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, aprecia in acea perioada ca o treime din masa monetara din Romania trecuse prin casieriile de la Caritas.

• au fost oameni care s-au capatuit atunci, dar si oameni care s-au nenorocit pentru ca au investit mari sume imprumutate si nu au mai apucat sa ridice castigul. Platile au incetat brusc in toamna lui 1993, dupa cca 15 luni in care jocul “functionase”. Cei care au depus bani pe 5 iulie 1993 au fost ultimii fericiti care au primit de 8 ori suma platita, la inceputul lui octombrie.

De ce a murit jocul Caritas?

Acum, la 27 de ani de la acest fenomen, raspunsul e simplu: a fost o clasica schema Ponzi, o schema deloc noua si care intotdeauna, oriunde a fost aplicata, s-a sfarsit prost. Motivul? Este imposibil din punct de vedere matematic sa sustii pe termen lung plata unor asemenea castiguri bazate strict pe banii viitorilor deponenti. Dar atunci, in 1992-1993, romanii nu stiau acest lucru. Pentru ei, aceasta schema era nou-nouta si foarte credibila. Pe asta s-a si bazat probabil initiatorul ei, un individ din Brasov, complet anonim la data cand a demarat lucrurile: Ioan Stoica.

Ioan Stoica a descoperit ideea acestui joc de intrajutorare in Italia, la inceputul anilor ’90. Intors in tara a infiintat firma Caritas, in aprilie 1992, si a inceput sa-si promoveze “serviciul” de inmultire de 8 ori a banilor deponentilor in numai 3 luni. Jocul a prins, cum prindea cam orice in perioada aceea. Orice anunt de mica publicitate, indiferent de mesaj, se bucura atunci de reactii consistente.

Sumele depuse de primii clienti erau relativ mici – cateva mii de lei, maximum cateva zeci de mii, dar, cum spuneam, dupa plata primelor castiguri lucrurile s-au schimbat si schema a capatat credibilitate.

Rolul Primariei din Cluj

Fenomenul Caritas nu ar fi avut insa nici pe departe amploarea pe care a avut-o daca nu ar fi beneficiat de sprijinul consistent al autoritatilor locale din Cluj. Primarul de atunci, Gheorghe Funar, a salutat infiintarea acestui joc de intrajutorare si practic a girat pentru el atunci cand i-a oferit firmei Caritas un sediu in oras. Ulterior, a aparut de multe ori alaturi de Ioan Stoica, pezentandu-l ca pe un salvator al neamului romanesc. Este celebra o adunare festiva din perioada aceea, tinuta pe Stadionul Municipal, cand Stoica, secondat de Funar, anunta ca in Cluj exista 40.000 de milionari.

Scopul lui Funar era unul politic: spera ca asocierea sa cu acest joc-minune care ii imbogatea pe romani sa sporeasca atat popularitatea sa individuala ca om politic, cat si a PUNR-ului, partidul al carui presedinte era. Rezultatul a fost, desigur, invers celui scontat: prabusirea Caritas a insemnat scaderea cotei PUNR-ului de la 7,5% la 2%, iar pentru Funar personal – indepartarea de la conducerea partidului si terminarea carierei sale politice.

Dar nu numai primarul Cluj-ului a contribuit la instaurarea acestei isterii de imbogatire rapida. Erau tot felul de asociatii al caror scop era "sa combata atacurile impotriva acestui circuit de intrajutorare" si care isi manifestau "hotararea de a lupta impotriva oricarei denigrari a domnului Stoica, a jocului sau a firmei Caritas".

A aparut chiar si o carte, "Fenomenul Caritas sau mantuirea romanilor prin ei insisi". Nu este o gluma, chiar acesta este titlul cartii respective – o carte editata, desigur, cu fonduri din incasarile Caritas, scrisa de Dan Zamfirescu, teolog, profesor si om de cultura destul de popular la vremea aceea.

Dedesubturile afacerii

Ce pazeau autoritatile de la vremea aceea?  Autoritatile de la Cluj nu pazeau nimic, Primaria locala era implicata in Caritas pana peste cap. Nu exista nici macar o minima preocupare pentru igiena orasului, dat fiind ca miile de depunatori care soseau si dormeau pe malul Somesului transformasera zona in veceu public, de o mizerie de nedescris.

Nici autoritatile de la Bucuresti nu au facut nimic. Caritas-ul le-a aparut multor politicieni sau diferitelor persoane influente (politisti, judecatori, ofiteri de armata, securisti) ca o oportunitate excelenta de a face rost rapid de bani multi. Si cand spunem rapid, nu ne referim la cele 3 luni de asteptare conform regulamentului jocului, ci la plati instantanee: practic se intra pe o usa cu un sac cu cateva zeci de milioane de lei si se iesea pe alta cu de 8 ori mai mult. Retineti, e vorba de sume imense si poate realizati mai bine acest aspect daca mentionam ca un apartament cu doua camere costa in 1993  in jur de 10 milioane de lei (vechi).

Si, evident, aceste persoane influente au oferit protectia necesara pentru continuarea escrocheriei. Nu e de mirare ca reactiile oficiale impotriva jocului au aparut de-abia dupa ce au incetat platile, moment cand politicienii si presedintia au caracterizat Caritas-ul ca fiind “un joc fara nicio garantie si fara nicio acoperire financiara”. Prea tarziu, 256.000 de romani ramasesera cu buza umflata.

Cine a fost pedepsit pentru aceasta escrocherie?

Singurul care a patit ceva a fost Ioan Stoica, initiatorul jocului. Dupa falimentul firmei Caritas, declarat pe 14 august 1994, Ioan Stoica a fost condamnat in 1995 de catre Tribunalul din Cluj la 7 ani de inchisoare pentru frauda, dar a facut apel si i s-a redus pedeapsa la 2 ani. Nemultumit si de aceasta decizie, s-a adresat Curtii Supreme de Justitie si sentinta i-a fost micsorata la 18 luni. A fost eliberat pe 14 iunie 1996.

In mod paradoxal, Ioan Stoica nu s-a ales cu nimic din toata aceasta afacere. Desi statutul firmei prevedea ca el beneficiaza de 3% din incasari, conform spuselor sotiei sale, banii acestia nu au fost ridicati niciodata, fiind lasati in casierie sa se inmulteasca. Sfarsitul jocului l-a prins pe Stoica cu 500 de lei in buzunar.

Caritas, prima escrocherie dintr-un lung sir de escrocherii

Dimensiunile fenomenului Caritas nu se cunosc nici acum foarte bine. Unii vorbesc de 400.000 de oameni care au jucat, altii de cateva milioane, iar bancherul Dan Pascariu estima atunci ca 35%-50% din familiile din Romania au participat la acest joc. Referitor la suma rulata, nici asta nu se cunoaste cu precizie, deoarece dupa prabusire s-a descoperit ca nu exista niciun fel de situatie financiar-contabila a firmei, intreaga evidenta tinandu-se pe niste calculatoare si pe mai multe dischete. Se vehiculeaza suma de 1 miliard de dolari.

Oricum, atunci, in 1992-1993, o suma imensa a fost colectata de la populatie si redistribuita atat catre deponenti norocosi care au avut inspiratia sa se opreasca la timp, cat si catre personaje influente ale vremii, care au beneficiat de plati peste rand.

Pe intreaga perioada cat jocul a functionat, Ioan Stoica a declarat de multe ori ca acesta are un secret. Nimeni nu a aflat vreodata in ce consta acest secret, dar acum este evident ca aceasta escrocherie s-a bazat pe doua lucruri: lacomia oamenilor si sprijinul consistent al mass-media si al autoritatilor.

Cert este ca, desi fenomenul Caritas ar fi trebuit sa constituie o lectie limpede pentru toti amatorii de bani cazuti din cer, el n-a facut decat sa deschida seria escrocheriilor financiare “de succes” de la noi. Peste doar 3 ani, in 1996, schema avea sa revina in forta, doar ca de data asta cu un nume ceva mai spalat: Fondul National de Investitii sau, pe scurt, FNI.

Citeste si: Cel mai tanar membru al Uniunii Europene