Lupta ascunsa pe care o duc tarile lumii pentru resursele de hrana

Lupta ascunsa pe care o duc tarile lumii pentru resursele de hrana resursehranaagriculturacerealeeconomie

Populatia lumii este de 7,7 miliarde de oameni in acest moment si creste cu cca 80 de milioane in fiecare an. Adica in fiecare an se adauga 80 de milioane de noi guri de hranit. Si cum hrana nu poate veni decat din agricultura, solutia consta in cresterea productiei cerealiere. Dar pana unde poate creste aceasta productie?
Consumul de cereale la nivel mondial a atins deja 2,2 miliarde de tone pe an si obtinerea unor cantitati suplimentare este din ce in ce mai mult limitata de lipsa unei resurse vitale: apa.

Fermierii din intreaga lume folosesc masiv apa pentru irigatii. Dar cand panzele fretice sunt epuizate si rata de pompare scade pentru a permite refacerea acestora, productia agricola scade si ea, in timp ce populatia continua sa creasca.

E situatia cu care se confrunta tari ca Arabia Saudita, Siria, Irak, Yemen, dar si China si India. In India, fermierii au sapat 20 de milioane de puturi de irigare si multe dintre acestea au inceput deja sa sece. La fel stau lucrurile si in campia nordica a Chinei, unde se produce jumatate din graul tarii.

In plus, nici noile tehnologii nu mai pot sa faca minuni, asa cum au facut in ultimii 50 de ani. Ne-am obisnuit cu o crestere continua a productivitatii solului (randamentul la hectar a crescut de 3 ori fata de 1950), dar se pare ca aceasta epoca se apropie de sfarsit. Cei mai mari producatori de orez din lume, Japonia si China, au deja probleme, in sensul ca productivitatea la hectar stagneaza, situatie cu care se confrunta si cei trei mari producatori de grau ai Europei - Marea Britanie, Franta si Germania.

Avem, asadar, o populatie in continua crestere si o productie agricola care, in cel mai bun caz, se mentine la un anumit nivel. Nu e de mirare ca, in aceste conditii, cerealele au devenit o noua parghie geopolitica. Efectele s-au vazut cel mai bine in 2007-2008, cand cererea globala a depasit oferta, fortand multe tari producatoare (Rusia, Argentina, Vietnam) sa-si restrictioneze exporturile.

Ca urmare, tarile importatoare au intrat in panica si fie au negociat intelegeri pe termen lung (Filipine, de exemplu, a incheiat un acord pe 3 ani cu Vietnamul pentru achizitia a 1,5 milioane de tone de orez pe an), fie au apelat la o solutie inedita: au inchiriat terenuri in alte state, cu scopul de a cultiva acolo cereale.

Este ceea ce au facut Arabia Sudita, Coreea de Sud si China, care au inchiriat teren arabil in Etiopia si Sudan, la pretul de mai putin de 1 $ pe hectar. Se estimeaza ca la nivel global 140 de milioane de hectare au facut obiectul unor astfel de tranzactii, tranzactii care au implicat insa si drepturi asupra resurselor de apa. Iar asta a condus la niste consecinte destul de neplacute: astfel, apa luata din Nil pentru irigatii in Etiopia si Sudan a afectat cantitatea disponibila pentru consumul din Egipt, ducand la tensionarea relatiilor intre aceste state.

Moralitatea acestor tranzactii este asadar discutabila, mai ales daca luam in considerare si alt aspect: inchirierea terenurilor agricole in cauza are loc in tari in care populatia sufera de foame. In mod bizar,  guvernele locale prefera sa instraineze resurse valoroase de care propriii cetateni ar avea mare nevoie, plus ca, de cele mai multe ori, contractele sunt secrete si nu exista absolut niciun dialog cu populatia indigena. Aceasta se trezeste brusc ca terenurile pe care obisnuia sa le lucreze sunt invadate de tractoare apartinand unor companii straine.

Aceste companii vin cu utilaje, seminte, fertilizatori, pesticide, iar toata productia este exportata. Desigur, daca localnicii permit acest lucru: ei pot impiedica usor plecarea camioanelor incarcate cu cereale, ca sa nu mai vorbim de faptul ca, inainte de strangerea recoltei, ei pot incendia terenurile cultivate. Singurul lor avantaj ar fi faptul ca s-ar putea angaja ca zilieri, dar doar pentru munci unde lipseste mecanizarea.

Ciudat este si faptul ca, desi sunt inchiriate pentru culturi alimentare, aceste terenuri sunt folosite adesea pentru producerea de biocombustibili (Banca Mondiala estimeaza ca doar 37% din suprafete sunt exploatate in scopul initial).

E vorba aici, de altfel, de o tendinta la nivel mondial: SUA, de exemplu, recolteaza anual cca 400 de milioane de tone de cereale, din care 126 de milioane iau drumul distileriilor de etanol. Si acesta nu este doar un fenomen american: Uniunea Europeana redirectioneaza si ea terenurile agricole spre culturile industriale, in incercarea de a-si atinge obiectivul stabilit ca pana in 2020 sa obtina din surse regenerabile 10% din energia necesara transporturilor.

Citeste si: Rezervele valutare au scazut cu 461 milioane de euro. In aprilie, BNR are de platit in contul datoriei publice 1,208 miliarde de euro

Sursa foto: www.pexels.com