EDITORIAL. Cazul Mehedinti. Un vinovat in libertate sau un om inchis pe nedrept? Ce verdict ai da?

EDITORIAL. Cazul Mehedinti. Un vinovat in libertate sau un om inchis pe nedrept? Ce verdict ai da? In primul an de facultate, profesorul meu de Drept constitutional, ne-a lansat o tema de dezbatere. O tema asupra careia, desi au trecut ceva ani de atunci, inca ma aplec aducand de una singura argumente pro si contra, fiindu-mi oarecum imposibil sa o transez in alb si negru si sa fiu in acelasi timp impacata cu valorile propriei constiinte.
Atunci, imi amintesc ca ne-am aventurat sa raspundem trei din amfiteatru. Eu si inca doi colegi. Colegii mei au spus ca, daca ar fi judecatori si ar trebui sa dea un verdict in aceasta speta, ar considera ca e mai bine ca un nevinovat sa fie inchis pe nedrept, decat sa existe un vinovat in libertate.

Eu am spus invers. Nu din stiinta de carte. Cele cateva carti politiste, filme si documentare care imi completeaza mie existenta nu se pot constitui in vreo forma de eruditie care sa ma avizeze la un asemenea nivel, dar asa am simtit.

S-a intamplat sa am dreptate, si sa fie impartasita cam doar de mine si de profesor, rumoarea din sala sugerand ca aproape toti ceilalti erau de parere ca fix invers ar fi o solutionare justa.

Nu stiam eu atunci de principii de drept, dar m-am gandit asa: Ce simte un om inchis pe nedrept? Raportat in primul rand la disperarea interioara de a suporta consecintele unor fapte care nu ii apartin si in al doilea rand, vizavi de oprobiu public? Cum si in ce fel vreodata, cineva poate rascumpara nu 10 ani, nu 1 an, nu 6 luni, ci o singura clipa in care cineva a fost privat de libertate pe nedrept? Cine ii mai da inapoi clipa din aceasta viata efemera si ireversibila.

Tocmai cuvantul ireversibil avea sa stea la baza principiului ireversibilitatii, in spiritul caruia astfel trebuia intr-adevar solutionata cauza. Am aflat ulterior.

In schimb, a sta un vinovat in libertate, reprezinta un aspect reversibil. El poate fi oricand gasit vinovat si pus sub acuzare, obligat sa isi ispaseasca pedeapsa. Mai devreme sau mai tarziu, se poate infaptui dreptatea.

Dar tocmai din acest punct, continua sa ma macine anumite aspecte. Spre exemplu, vinovatul aflat in libertate, deci faptuitorul, este pretabil la savarsirea altor infractiuni, poate de natura mai grava ori cu caracter repetitiv. Savarsirea unei noi infractiuni care intra sub incidenta codului penal presupune existenta unor victime. Or, printr-o sentinta care il exonereaza pe vinovat de raspunderea penala, si il lasa pe acesta in libertate, cum raspunde constiinta magistratului in fata noilor victime ce au fost vulnerabilizate tocmai de o decizie a instantei. Cum se mai impaca cu constiinta?

Si, ajungand in acest punct al evocarii unor elemente de constiinta si morala, ajungem intr-un punct de actualitate pentru opinia publica:
Cazul criminalului in serie din anii '90, pus in libertate in baza unui dosar intocmit de comisia pentru liberare conditionata din penitenciar, despre care se prezuma ca a recidivat cu o tentativa de omor.

Opinia publica s-a impartit in tabere pro si contra. In timp ce o parte din societatea civila vede vinovatul in judecatorii instantei care au dispus liberarea, altii suspecteaza ca respectiva comisie nu a fost suficient de critica cu privire la gradul de reabilitare demonstrat de condamnat.

Adevarul este de ambele parti, dar este mult mai profund de atat. Judecatorii dispun sentinte in baza unor limite legislative, dar si in baza unor principii, pe care le invata la INM si pe care li le dicteaza constiinta. Si aici pot jongla, pot de exemplu sa refuze liberarea, chiar si cu un dosar bine intocmit de comisie. Au acest ''spatiu de manevra'',dar poate inseamna sa iti complici ziua de lucru si mai bine ''mergi' pe ceea ce considera altii. De partea cealalta, comisia respetiva e alcatuita din oameni cu un discutabil grad de superficialitate specific speciei si nici nu e ajutata de institutia liberarii conditionate si care pot cu mare usurinta sa noteze un profil comportamental ca devenit ''reintegrabil social'', fiind indusi in eroare de un comportament simulat al condamnatului, desfasurat tocmai in scopul de a obtine aceasta clementa.

Or aici e fundamentul problemei, care, daca ar fi corect constituit, nici macar nu ar mai ajunge astfel de cauze pe mesele instantelor. Aceasta institutie nu ar trebui sa existe pentru infractiunile impotriva vietii, pentru crime cu premeditare, pentru crime in serie, etc.

Legislatia in materie penala prevede ca pedeapsa potentiala detentiunea pe viata, dar nu si fara drept de liberare conditionata. Cu alte cuvinte, dupa ispasirea unei cote din pedeapsa, 20-25 de ani si cu un comportament bun in penitenta, se poate obtine liberarea chiar si pentru un asasin in serie, condamnat initial la ''detentie pe viata''.

Romania a abolit pedeapsa capitala. Chiar si pentru aceste tipuri de fapte. Exista un curent de opinie acum care cere reintroducerea acesteia. Exista in fiecare dintre noi pornirea de a cere infaptuirea unei astfel de dreptati, insa din punct de vedere judiciar, se pot strecura erori. Sistemul poate sa inchida oameni pe nedrept si s-a intamplat si in jurisprudenta romaneasca sa existe erori judiciare grave (vezi cazul Anca). Or, din acest considerent, pentru a nu exista riscul sa fie trimis la moarte un om nevinovat, pedeapsa capitala nu poate exista decat daca sistemul functioneaza in asa fel incat nu se pot produce erori judiciare. Iar asta e o un model ideal, imposibil de pus in practica.

In completarea legislatiei, se mai gasesc si deviatii care servesc intereselor proprii sau de grup ale unor persoane carora li se dedica legi de tipul recursului compensatoriu, care ajung sa se transforme in drepturi pentru condamnati, chiar si pentru cei cu pedepse pentru fapte extrem de crude.

Un alt aspect grav este ca acestor indivizi condamnati pentru savarsirea unor fapte abominabile, nu li se efectueaza, inainte de liberare, analize psihologice, psihiatrice, psiho-emotionale care sa conditioneze irefutabil liberarea, nu sunt inclusi in programe de reinsertie sociala, nu resimt asupra lor nicio coercitie legislativa care sa le limiteze potentialul de manifestare antisocial, nu sunt supravegheati printr-un sistem de monitorizare de catre organele legii, care sa ii aiba permanent sub observare, sa le analizeze comportamentul, anturajul, etc. Sunt, pur si simplu, aruncati in mijlocul unei societati pentru care pot reprezenta un pericol iminent. Si, in unele cazuri, comportamentul criminogen refuleaza din nou.

Refuleaza pentru ca, in unele cazuri, el doar se inactiveaza o perioada. Oricat isi doreste sistemul nostru de drept sa aloce penitentei sinonimul de reabilitare, adevarul este ca exista profiluri psihologice irecuperabile. Nu orice infractor poate fi reeducat. Sunt oameni care comit fapte (de orice natura), dar care, prin penitenta si prin programe de reeducare si reinsertie sociala, sunt demni de integrat in societate in cele din urma.

Insa e utopic sa credem ca orice infractor din lume, bagat dupa gratii 10-15-20-30 de ani, va iesi de acolo dominat de ganduri bune si pus pe plantat ghiocei. Exista profiluri psihologice caracterizate de sadism, de porniri bioinstinctuale de tip hedonist, oameni care nu valorizeaza viata, care sunt alienati, care au tulburari psihice ce nu justifica internarea in unitati de profil, dar care in anumite conditii dau frau liber comportamentului deviant de natura criminala.

Cred ca, daca sistemul de penitenta ar fi adaptat principiului ca nu toti oamenii sunt recuperabili si, in baza unor analize psiho-criminalistice serioase, s-ar constata acest lucru si s-ar anula posibilitatea liberarii conditionate in aceste cazuri, societatea ar fi un loc un pic mai sigur pentru cei care au constiinta si morala.