Dragoste si munca, munca si dragoste

Dragoste si munca, munca si dragoste stagiarulde niromunca si dragoste

Seria de filme in care Robert De Niro este pus pe afis pentru a atrage public in salile de cinema si a-l face sa se simta bine, sa indrageasca pelicula numai pentru ca in ea joaca un actor de atat de mare calibru continua cu "The Intern"/"Stagiarul".
Iar inceputul filmului este pe exact acelasi calapod pe care De Niro l-a probat, cu numai sase ani in urma, in "Everybody's Fine". In "The Intern", personajul lui De Niro, Ben Whittaker, are 70 de ani, este vaduv si pensionar si se plictiseste.
 
Ben are nepoti, dar acestia sunt amintiti in treacat poate si pentru ca locuiesc... haaat, pe coasta de vest a SUA, in timp ce blandul Ben isi duce zilele si plictiseala prin New York, mai exact prin Brooklyn.
 
Satul de... inactivitate, Ben se hotaraste sa faca un salt in timp, de la carti de telefoane la telefoane inteligente, si raspunde anuntului unei firme de comert electronic care cauta stagiari in varsta, pensionari ca si el, si trimite un video-CV care i-ar fi facut pe Bill Gates, Larry Page si Serghey Brin, Mark Zuckerberg, Elon Musk sa-l angajeze cat ai spune Microsoft, Google, Facebook sau Tesla.
 
Aproape pe loc il angajeaza si firma, una aflata la inceput, deci start-up, la care "aplica", dar trebuie, totusi, sa treaca de o serie de interviuri.
 
Amuzanta este o secventa (si cam atat) in care, luat de valul de intrebari cliseu, pustiul de la HR il intreaba pe septuagenar unde se vede peste 10 ani... Intervievat si interviator se amuza de intrebare.
 
Starul feminin din "The Intern" este Anne Hathaway, in rolul lui Jules Ostin.
 
Daca, in "Diavolul se imbraca de la Prada”, Anne era ea stagiara/secretara de sefa capricioasa, ultraexigenta, acum, este fondatoare-patroana de afacere on-line, in domeniul modei.
 
Nancy Meyers, scenarista si regizoarea filmului, a construit personajul Jules din trasaturi contradictorii. Desi nu trateaza pe nimeni de sus, iar angajatii pot apela la ea si ii pot da sugestii, Jules este considerata o sefa... dificila. De unde pana unde?
 
Cum sa fie o sefa dificila cand, desi un birou pe care lucrurile stau claie peste gramada o scoate din minti, nu tipa isteric la nimeni sa faca ordine? Cum sa fie cand, desi este reticenta in a accepta un stagiar in varsta de 70 de ani, totusi, inghite aceasta idee avuta de un co-fondator (parca) al firmei, care nici el nu are o fisa a postului de stagiar bine definita in minte?
 
Cum sa fie o sefa sau o persoana dificila, cand nu-i da cu ceva in cap aceluiasi co-fondator care o indeamna sa aleaga un... CEO adevarat care sa fie capabil sa faca din succesul rapid al start-up-ului unul sustenabil?
 
Faptul ca tanara doamna Ostin este patroana ar fi trebuit sa apara ca o surpriza, intrucat, in prima secventa in care Hathaway impresioneaza pelicula, este in postura de operatoare de call-center, numai lapte si miere cu o clienta (chiar e o lectie de comportament cu un client!), dar asa-zisa surpriza este anticipata/stricata de elegantul ceas Cartier de la incheietura lui Jules.
 
In acelasi timp, tanara doamna Ostin se plimba cu bicicleta prin depozitul transformat - in mod ultrainspirat de scenografi - in spatiu deschis de birouri, dar, cand este sa se deplaseze prin oras, are la dispozitie un imens SUV.
 
Prin intermediul si la volanul caruia, Ben va reusi sa intre in viata ei privata. De altfel, totul este foarte previzibil. Iti dai seama ca este o chestiune de (scurt) timp pana cand Ben si Jules vor deveni cei mai buni prieteni.  
 
Nici cu ai sai colegi cu 50 de ani mai tineri, Ben nu are probleme sa se imprieteneasca, mai ales ca, in mod cu totul ideal, deci foarte putin credibil, tinerii sunt 100% deschisi sa invete cum sa se imbrace, cum sa fie punctuali, cum sa se barbiereasca zilnic chiar daca nu este zi de lucru si chiar daca stiu ca nu se vor intalni cu absolut nimeni.
 
Nerealist este si New York-ul aproape... bucolic, fara blocaje in trafic sau care pot fi ocolite ca prin farmec, de-abia daca se aude vreun claxon, locurile de parcare sunt garla, deci, o diferenta uriasa intre capitala financiara a SUA din sa zicem "The Taxi Driver", filmul de acum 39 de ani in care De Niro chiar are un rol adevarat.
 
Dar cel mai nerealist lucru, aproape SF este stilul de viata si pensia lui Ben. Desi a fost... businessman, totusi, cat a putut castiga din tiparirea de... carti de telefon pentru ca, dupa pensionare, sa vada toata lumea si sa urmeze tot felul de cursuri, iar, cand se decide sa reintre in campul muncii sa nu o faca pentru bani.
 
In afara de asta, Ben locuieste intr-o casa perfecta, intr-o zona linistita, poarta costume impecabile, pantofi superbi, asortati la o servieta "cum (evident) nu se mai fac" si nu este chiar strain de tehnologie (cum ar fi trebuit sa fie, in logica personajului care, de-abia dupa reangajare, afla de unde se deschide un computer si cum iti faci cont pe Facebook) din moment ce, in dressingul sau, are un dispozitiv electric care face sa-i defileze zecile de cravate prin fata ochilor.
 
Dincolo de acest SF al pensionarii si reangajarii si chiar in ciuda acestuia, Ben spune un mare adevar, cam unul dintre putinele invataminte de tras din film pentru generatia tanara si nu numai pentru ea: nimic nu te tine mai bine in priza cum o face un loc de munca stabil.
 
La care se adauga un citat din Freud: "Dragoste si munca, munca si dragoste, cam la asta se reduce totul".