Spre Est, catre sfarsitul lumii (V). Povestea staroverilor - rusii lipoveni pastratori ai vechii credinte

Spre Est, catre sfarsitul lumii (V). Povestea staroverilor - rusii lipoveni pastratori ai vechii credinte Sunt cateva lucruri la care rusii sunt neintrecuti: la balet, la vodca, la literatura si la persecutii. Si mai stiu sa cante si niste cantece de plang pana si sticlele pe masa… Avem si noi rusii nostrii, pe lipoveni. Despre ei nu stim mai nimic in afara de vodca si de peste. Prigoniti in patria-mama, rusii lipoveni, staroverii, pastratorii vechii credinte, s-au stabilit pe actualul teritoriu al Romaniei la inceputul anilor 1700. Unii dintre ei s-au constituit in mici comunitati, care au devenit localitati. Una dintre ele este Sfistofca.
Cu sapte ani in urma pe TVR Cultural a fost difuzat un documentar despre un sat din Delta. Documentarul se numea "70+1 Sfistofca". 70+1 era numarul celor care traiau (in anul 2012) la Sfistofca. 70 de rusi lipoveni plus un pictor roman - Octav Postolache.

Pe Octav Postolache, pictorul de la Sfistofca, l-am cunoscut inca de la sfarsitul anilor 1980, la Sighetul Marmatiei. Pe vremea aceea era directorul Casei de cultura din Sighet si era unul dintre oamenii cei mai implicati in viata culturala a "capitalei Maramuresului istoric".

Cu patru ani in urma, printr-o intamplare, l-am intalnit pe Octav Postolache la Sulina, la biblioteca orasului, care-i gazduia o expozitie. Mi-a spus ca, dupa ce a iesit la pensie, s-a stabilit la Sfistofca, satul de rusi lipoveni situat intre canalele Sulina si Chilia, undeva in mijlocul unui pustiu de nisip. Tot atunci am aflat ca la Sfistofca mai traiau (in 2015) doar 40 de oameni.

Si iar mi-am spus ca trebuie sa ajung neaparat la Sfistofca si sa inteleg de ce un pictor din Maramures a ales sa se stabileasca, definitiv, la gurile Dunarii, intr-un sat pe cale de disparitie.

Prilejul s-a ivit abia anul acesta, cand Octav Postolache m-a invitat sa spun cateva cuvinte in deschiderea unei expozitii ce urma sa fie vernisata la Palatul fostei Comisiuni Europene a Dunarii de la Sulina.

Si astfel, in sfarsit, am ajuns la Sfistofca. In sat mai traiesc astazi doar 16 oameni…



Are 70 de ani si este presedinta Comunitatii rusilor lipoveni din Sfistofca, asa cum scrie si pe cartonul pus deasupra usii de la intrarea intr-o sala a fostei scoli.

Zenovia Sipatkin are, fireste, ochi albastri si un chip senin si bland, pe care nu l-au brazdat nici tristetea, nici resemnarea.

Au mai ramas doar 16 oameni in Sfistofca, iar varstele lor adunate bat spre 1.200 de ani. Cat o istorie intreaga. Conform recensamantului de la 1904, la Sfistofca traiau 1.167 de suflete de rusi lipoveni.

Ma asez, cu emotie si sfiala, pe bancuta, in dreapta Zenoviei Sipatkin, ultima pastratoare a cheii unei usi pe care nu mai intra nimeni. Doar se iese…

"Pare rau, eu nu vorbesc pre bun rumanski"…

"Ia toje ne gavariu haraso pa ruski" - am izbutit sa-i raspund cu putina rusa pe care mi-o mai amintesc din copilarie.

Pe masa lunga, la care am stat, odihneau, la mica distanta, un samovar (decorativ) si o sticla de vodca functionala. Adica plina si aburita, fiindca zabovise, cu siguranta, mai multa vreme in frigider (adica in "holodilnik").

"Pajalasta" mi-a spus dupa ce a mutat o cantitate de vodca din sticla intr-un paharut.

"Oceni spasiba i na zdarovie!"

"Zdarovie!"

Gradientul de temperatura dintre vodca (40 de grade) si vipia de afara (tot 40 de grade) era ideal.

Din pacate, cam tot ce stim noi despre rusii lipoveni este ca ei vodca si ca ei peste. Dar ei mai mult decat atat.

Rusia a fost crestinata abia la anul 988, cand cneazul Kievului, Vladimir cel Mare, a adoptat pentru sine si pentru poporul sau aceasta religie.

Vreme de sase veacuri, in sanul Bisericii Ortodoxe Ruse, careia din 1589 i s-a ingaduit sa aiba patriarh, a fost liniste si pace. Asta pana cand tarului Alexei Mihailovici i-a trecut prin cap sa reformeze din temelii Biserica sa. Alexei Mihailovici a fost Tar al Rusiei intre anii 1645-1676 si, cu ajutorul patriarhului Nikon, a modificat mai toate pravilele, cartile, randuielile si obiceiurile bisericesti.
Reforma initiata de cei doi s-a lovit insa de opozitia puternica a unor clerici de rang inalt, a unor manastiri si a multor credinciosi, nobili si mujici.

Atunci, impotriva celor ce se opuneau reformelor, fie ei clerici, fie mireni, a inceput o cumplita prigoana. Cum am spus, prigoana este unul dintre lucrurile la care rusii sunt neintrecuti.

Staroverii, pastratorii vechii credinte, au fost vanati, alungati, afurisiti, torturati, arsi pe rug. S-a declansat o adevarata Inchizitie Ortodoxa, despre care astazi se vorbeste foarte putin. Aceasta este o tactica obisnuita a rusilor. "Pun batista pe tambal" cum se spune cand vine vorba despre episoade dezonorante din istoria lor.

De pilda, despre genocidul ucrainean din anii 1932-1933 cand, din ordinul lui Stalin, peste 7 milioane de ucraineni au fost lasati sa moara de foame deoarece s-au opus politicii de colectivizare fortata. Despre Holodomor (numele pe care l-a capatat genocidul ucrainean)  se vorbeste extrem de putin astazi in comparatie cu Holocaustul, de pilda.

La fel de putin se vorbeste despre Inchizitia Ortodoxa in comparatie cu cat de comentata este Inchizitia Occidentala, desi datele istorice arata ca Inchizitia Ortodoxa declansata in Rusia secolului al XVII-lea a facut mult mai multe victime decat Inchizitia Occidentala, declansata din alte pricini, care a precedat-o.



Cruzimea cu care au fost prigoniti rusii pastratori ai vechii credinte, staroverii, poate fi exemplificata prin cateva episoade relevante: protopopul din Kazan, Avvakum Petrovici Kondratiev, a fost ars de viu pe rug, in cadrul unui sinistru "spectacol popular" in anul 1682 pentru opozitia sa la reformele impuse ortodoxiei ruse.

Manastirea Solovetsk, aflata in nordul Rusiei, pe o insula fortificata a Marii Albe, s-a opus si ea reformei, drept pentru care a fost asediata vreme de 7 ani (1668-1675) de armatele tarului Alexei Mihailovici.

In cele din urma, manastirea a cazut. Surse istorice au consemnat faptul ca, dupa ce manastirea a fost cucerita, acolo au fost ucisi in chinuri peste 400 de oameni, calugari si laici: "unii au fost spanzurati, altii taiati in  bucati pe butuci, ceilalti au fost inecati in copci. Toata manastirea era plina de sangele mucenicilor. Acestia mureau cu liniste si tarie: nu cereau mila, nici crutare. Trupurile mucenicilor ucisi si facuti in bucati zaceau nestranse si nestricacioase toata jumatatea de an, pana cand nu a venit porunca domneasca sa fie inmormantate."

Si din randul nobilimii ruse au fost victime-martir, care au murit pentru credinta cea veche. Boieroaica Feodosia Morozova, de pilda, si sora sa, printesa Evdokia Urusova, au refuzat sa se dezica de ortodoxia de rit vechi. Ambele au fost arestate si torturate o lunga perioada de timp si, pentru ca nu au cedat, au fost aruncate intr-o inchisoare subpamanteana, unde au fost lasate sa moara de foame.

In total, peste 20.000 de staroveri au fost ucisi in chip groaznic din pricina faptului ca au refuzat sa renunte la credinta lor (mult mai multi decat totalul victimelor facute de Inchizitia Occidentala).

Ei bine, acestia sunt stramosii rusilor nostri lipoveni.



Pentru a se pune la adapost de persecutiile la care erau supusi si pentru a-si pastra credinta cea veche, rusii staroveri au luat calea pribegiei si s-au raspandit in lumea intreaga, in tari din Europa, America de Nord, America de Sud, in Japonia. La noi, o parte dintre staroveri s-au stabilit in Delta, la gurile Dunarii, si mai putini in Moldova de nord si in Bucovina. Primele atestari documentare ale prezentei lipovenilor pe actualul teritoriu al Romaniei dateaza de la inceputul anilor 1700.

Scriitorul iesean Nichita Danilov (n. 1952), de etnie rus lipovean, a evocat plecarea staroverilor in pribegie intr-un poem tragic - "Exodul":

"Atunci cind umbra primilor calareti/ aparea ondulindu-se pe deal si veneau/ vremuri de bejenie/ ne sculam in toiul noptii,/ stingeam focurile,/ ne stringeam lucrurile/ si, intr-o liniste deplina,/ o luam din loc tirindu-ne pasii/ prin iarba umeda/ sau prin zapada ce tocmai/ incepea sa se astearna din cer.// Si primul lucru de care aveam grija erau clopotele (…)// Fie vara, fie iarna, le asezam in sanii/ si porneam in exod (…) asezam clopotele in sanii/ umplindu-le cu saci de griu, de ovaz sau de faina,/ astfel incit bataia limbii lor/ sa nu ne tradeze.// Ne inhamam apoi noi insine la ele,/ legind curele si fringhii peste grumazuri;/ trageau la jug barbatii,/ dar si femeile, in urma/ veneau batrinii si copiii/ inhamati la sanii mai mici/ incarcate cu icoane, cu prapuri, cu carti sfinte/ si tot felul de odajdii,/ in urma noastra se tineau orataniile cu ciocurile infundate in cirpe;/ cirduri de rate, de gaini si de giste,/ apoi turma de capre si turma de oi,/ ciinii si pisicile legate cu cirpe la bot (…) nu aveam nici cai, nici boi,/ nici alte animale de tractiune,/ ci doar un asin batrin si orb/ care ne servea drept calauza (…)// Inarmati pina-n dinti, prigonitorii nostri/ ne smulgeau limbile,/ dar ele precum cozile unor sopirle cresteau la loc;/ ne taiau degetele de la mina dreapta,/ le aruncau in biserici gramezi/ si le dadeau foc, dar degetele se ridicau din flacari/ ca niste cruci luminoase…// Secole la rind,// pentru credinta noastra strabuna,/ am indurat o crunta prigoana:/ ne-a prigonit insasi Patria muma.// Am plecat cit mai departe de fruntariile ei:/ pretutindeni insa am fost/ urmariti de blestem.// La scurt timp/ dupa ce ne asezam intr-un loc,/ largindu-si hotarele, Patria muma// ne prindea din nou in mrejele ei,/ si atunci (…)/  porneam intr-un alt, mereu un alt exil (…)/ atunci si pururi si in vecii vecilor amin…"



Documentarea acestui reportaj a beneficiat de contributia urmatorilor: prof. Valentin Lavric (Liceul teoretic "Jean Bart" din Sulina), Zenovia Sipatkin (presedinta Comunitatii rusilor lipoveni din Sfistofca), Octav Postolache (pictor, Sfistofca), Liviu Simionescu (fotograf, Sulina), Iacob Halchin (nascut la Sfistofca, autorul volumului "Aproape totul despre Sfistofca", editura Pim, Iasi, 2019).

Fotografiile de actualitate apartin autorului

Va urma